Fotografia de mai sus surprinde două trăsuri, în vreme de ninsoare, aşteptându-şi clienţii, în Piaţa Victoriei. Trăsura, mijlocul de transport al secolului al XIX-lea, se mai numea, la Fotografia de mai sus surprinde două trăsuri, în vreme de ninsoare, aşteptându-şi clienţii, în Piaţa Victoriei. Trăsura, mijlocul de transport al secolului al XIX-lea, se mai numea, la începuturile ei, şi fiacră (din franţuzescul „fiacre”, care înseamnă trăsură şi care provine de la denumirea pieţei Saint-Fiacre din Paris, unde se afla staţia trăsurilor) sau birjă.

Pe la mijlocul aceluiaşi secol, în Capitală existau nu mai puţin de 400 de birje, care se diferenţiau în funcţie de preţ şi categorie – clasa I, cu felinar roşu, clasa a II-a, cu felinar alb, şi clasa a III-a, cu felinar negru. Staţia principală era Piaţa Teatrului Naţional. Tarifele erau stabilite de Primărie.

O cursă de o oră costa 2 lei, în timp ce una în caretă – o trăsură închisă – avea un preţ dublu. La rândul lor, birjarii plăteau şi ei taxe la Primărie. Tarifele din staţiile de trăsuri variau şi în funcţie de locul în care se situau şi de condiţiile meteorologice.

În centrul Capitalei, în Piaţa Victoriei, ori la Gara de Nord (să ne amintim de celebra replică din schiţa lui Ion Luca Caragiale, “La Bulivar, birjar! La Bulivar!”, prin care cele trei doamne, însoţite de “puişorul” lor, cereau să fie duse de la Gara de Nord, pe Bulevardul Elisabeta), preţurile erau fixe şi nu exista tocmeală cu birjarul, nici înainte, nici după cursă.

Dar la periferie sau în afara oraşului, vizitiul cădea la învoială cu clientul în privinţa banilor, iar bacşişul era întotdeauna după cheful beneficiarului.