Dintru început, lumea se arată extrem de inconfortabilă pentru Nicolae Prelipceanu. În această lume, violenţa, cruzimea, inconştienţa capătă un soi de trăsături familiare, se amestecă, până la nerecunoaştere, cu banalitatea cotidiană, devin, într-un fel, hrană a acesteia.

În atari condiţii, una dintre atitudinile care se impun poetului faţă-n faţă cu agresivitatea lumii ar fi cea ludică. Pentru a fi suportată, lumea ar putea fi privită din perspectiva jocului. Ludicul maschează însă mereu la Nicolae Prelipceanu adevăruri mai adânci, mai neliniştitoare. Acesta împlineşte rolul, cum se întâmplă îndeobşte în cazul firilor elegiace, unui scut de apărare a fiinţei secrete. Exersat astfel în "meseriile văzduhului" şi în "meseriile toamnei", poetul se consideră pe sine însuşi un "contrabandist de adevăruri". Contrabanda aceasta are drept ţintă multe clişee, unele ţinând de amăgirea omenească în genere, de teribila noastră capacitate de iluzionare, altele fiind întreţinute cu perseverenţă dogmatică de ideologia epocii căreia îi aparţin poemele.

A doua atitudine (sau mască) din confruntarea poetului cu lumea ar fi cea a ironiei. În acest sens, autorul îşi asumă emblematic postura incomodă de poet ironic, pe care o şi defineşte admirabil: "Poetul ironic ştie o mulţime de lucruri despre lume/ şi lumea nu ştie decât puţine despre el/ viaţa domnilor ce ironie strigă uneori lucidul/ ironia ce viaţă murmură stins poetul ironic/ nu-l căutaţi pe poetul ironic în lume/ poetul ironic s-a retras din ea şi vorbeşte singur/ îşi spală singur lucrurile în familia lui tristă/ aţi observat ce ironic clipesc farurile în estuare/ poetul ironic moare atunci când i-a dispărut/ ironia de a trăi".

"Personajul" poemelor lui Nicolae Prelipceanu e, de predilecţie, omul singur, iar singurătatea se exprimă aici direct, emoţionant, fără artificii şi fără emfa