„Doamne“, spune americanul, „Doamne, ajută America şi pe nimeni altcineva!“. „Doamne“, spune românul, „ajută-ne pe noi şi pe toţi ceilalţi, ca să ne ajute şi ei!“. Pe român îl paşte spaţiul mioritic, acel oscilograf limfatic pe care Lucian Blaga l-a oferit unui public neatent. Dar unde vine vorba de istorie, aceea pe care Blaga i-o lăsa în grijă timpului pe cînd se îndrepta către satul etern, spaţiul mioritic tremură sub nuanţe. Ce mai dealul-valea, printre muncelele ridicate pe ajutor extern, de pe culmea cărora se puteau vedea orizontul Occidentului şi luxul său de neprins, se prefirau văile, create de invadatorii care se amuzaseră să planteze sisteme de irigaţii cu lacrimi care făceau să crească-n voia junglei noi ruine. Deal uscat şi vale udă: prin spaţiul mioritic hălăduieşte o oaie amfibie. Asta nu o ştiam noi, inocenţii, noi, orbiţii, deşi un personaj al copilăriei noastre se întîmplase să dea peste ea, ca un avertisment: „Habarnam mergea prin ploaie şi-a călcat peste o oaie“. De la Mioriţa, să ne întoarcem la oile noastre: nu e decît un pas. Dar, făcîndu-l, îndoiala prinde să dospească: dacă, oarecumva, oile noastre nu mai sînt vechile bucălăi, fiecare mai identică celorlalte decît ele însele, şi prin aceasta magic de singulară? Dacă ele nu mai sînt chiar născute prin necesară întîmplare de natură, ci inginerite? Dacă oilea astea sînt menite să dea lînă de plastic şi lapte de pasăre? Dacă sînt tehno-făcute ca prima oaie repeţită, albioana cloană Dolly? Clonarea este o izbîndă care anulează diferenţele dintre ce e moştenit şi ce e dobîndit: moştenind, vei dobîndi; dobîndind, vei moşteni. Filogenia şi ontogenia par să se susţină reciproc de reciproc: prin clonare. Sus cu Dolly? Jos cu Mioriţa? O fi ştiut dumnealui, Lucian Blaga, că oaia aia n-are ce căuta în istorie, acolo unde avea să fie adumbrită în trebile zilei de azi de cloana Dolly. Nu ne-om fi lu