Dacă aş fi terminat facultatea la finele anului al treilea, nu cred că aş fi înţeles mare lucru din matematică. Îmi aduc bine aminte vara lui 1992, cea de după al treilea an de facultate; era vara care a precedat memorabilele alegeri din septembrie 1992, cînd PNL nu a mai intrat în Parlament. În vara aceea, am studiat cu interes ce înseamnă o varietate diferenţiabilă şi am susţinut examenele de analiză funcţională şi de ecuaţii cu derivate parţiale (două pante pentru Sisif). În vara lui 1992, am scris nuvela Imperiul generalilor tîrzii, începînd să fiu foarte interesat de dinamica prozei scurte. Dacă sistemul universitar mi-ar fi oferit posibilitatea să susţin atunci examenul de licenţă, cred că nu aş fi urmat o carieră de matematician, ci aş fi căutat o cale în afara acestui domeniu, care pe atunci mi se părea mult prea auster şi dificil. Am atins pragul maturităţii matematice după anul trei de facultate Toamna aceasta am studiat atent programa universitară a mai multor facultăţi de matematică din România şi am încercat să o compar cu programa universitară a generaţiei mele, o generaţie care a studiat cinci ani. Cred că, în linii mari, conţinutul este comparabil: primii trei ani de atunci sînt aproape la fel cu primii trei ani de acum. Dar, în ceea ce priveşte experienţa mea ca student în perioada 1989-1994, cred că abia în cel de-al cincilea an de facultate s-a schimbat ceva în viziunea, în înţelegerea şi în maturitatea mea profesională. Poate pentru că făcusem o alegere norocoasă în combinaţia de cursuri opţionale din anii IV şi V, poate că influenţa profesorilor devenise determinantă (şi am avut norocul unor profesori foarte buni la Universitatea din Bucureşti), mi-am dorit să continui studiul matematicii la un nivel mai înalt. Îmi aduc însă bine aminte vara de după anul al treilea şi gîndul pe care l-am avut atunci, de a părăsi matematica; doar cîteva cu