A curs multă cerneală şi destule bombăneli au fost livrate cu prilejul spectacolului Oedipe, în regia lui Andrei Şerban, din cadrul Festivalului „G. Enescu“ de mai acum cîţiva ani. Rumorile s-au stins, spectacolul s-a pitit între pliurile memoriei celor care au avut şansa să-l vadă şi să se bucure de el – sau, de ce nu, să se revolte, precum maestrul David Ohanesian –, şi apoi, cum s-a tot întîmplat şi cu Andrei Şerban, fiecare şi-a văzut de viaţa lui. Noi, românii, cu ale noastre pe aici, între Carpaţi şi Dunăre, Andrei Şerban cu ale lui, între Atlantic şi Pacific, pe unde l-au dus valurile, vînturile şi ofertele de colaborare. Nu are rost să răscolim prin ceea ce a fost şi prin ceea ce n-a fost să fie. Lui Constantin Noica îi plăcea enorm o veche zicală plină de miez: „Dacă n-a fost să fie, înseamnă că a şi fost!“. Probabil că aşa este. Doar că, estimp, Andrei Şerban a scos la Editura Polirom o carte, cu un titlu extrem de lapidar şi concis, O biografie, în 2007, care ajunge pe căi ocolite la noi, abia în iarna asta. Aşa a fost să fie destinul unei cărţi, ca şi lectura ce a urmat. Despre ce este vorba? Desigur, despre viaţa unui regizor. Desigur, despre viaţa unui om adevărat. Desigur, despre teatru. Şi despre muzică. Şi despre limbaj. Şi despre comunicare între oameni de diferite etnii şi culturi. O carte despre semnele şi semnificaţiile limbajului. Cuvîntul şi tăcerea, sunetul intrinsec al marii muzici – Andrei Şerban este un remarcabil regizor de operă –, dar şi al micilor gesturi. Dintre indivizi. Dintre fiinţe de tot felul. Avem povestită viaţa unui mare artist, dar şi existenţa unui om obişnuit. Fără crispări şi fără emfaza ce însoţesc, deseori neplăcut, confesiunea unui nume sonor, fără egolatria şi fără egocentrismul ce mistifică personalitatea unor mari vedete. Andrei Şerban oferă o bună lecţie despre cum se poate trăi frumos şi cu „succesuri“ (sic!