O carte postala ilustrata (alb negru) din 1964, publicata de Editura Militara, il arata in prim-plan pe poetul national Tudor Arghezi surâzând hollywoodian in mijlocul unor soldati in termen la fel de zâmbareti. Fotografia se vrea a fi un instantaneu, adica nimic regizat. Si totusi, care era mesajul propagandistic al acestui fotoreportaj „autentic"? In regimul comunist, artistii sunt apreciati, ei aflându-se aproape de cititori, adica de masele populare; in revers, „masele", in cazul de fata simpli soldati, "gusta" poezia si se simt foarte bine intre poeti. Proletcultism pur, cu vedete literare in rolul principal, prin care se voia demonstrata justetea politicii partidului comunist si superioritatea indubitabila a „omului nou". Pâna aici, totul pare desprins dintr-un cliseu vehiculat adesea in mioritica Românie postdecembrista.

Lucrurile devin mult mai grave atunci când aflam ca Arghezi nu a fost singurul clasic al literaturii române care a facut compromisuri cu regimul comunist; i s-au alaturat nume la fel de sonore, precum Mihail Sadoveanu, George Calinescu sau Camil Petrescu. De fapt, atitudinea acestora din anii 50 fata de comunisti si de Gheorghiu-Dej era doar o continuare a ceea ce ei semnasera cu aplomb si talent la sfârsitul anilor 30 in beneficiul lui Carol al II-lea. Fara a generaliza sau a pune etichete colective, sindromul lingusirii contracost a regimului aflat la putere pare a fi un virus destul de raspândit in masa scriitorimii române, deoarece indraznim sa sesizam si in zilele noastre un simptom similar si deloc singular.

Arghezi, tocmai datorita pozitiei sale adesea rebel-eretice fata de autoritati (inchis in 1918-1919 pentru colaborare cu Germania si apoi din nou in 1940 pentru pamfletul antigerman "Baroane"), este poate exemplul cel mai complex si deopotriva relevant privind relatia scriitor-putere in România secolului XX. Astf