Un moment sinistru trăim când apare Elvis Presley. Încă nu s-au terminat lacrimile morţii lui, încă nu s-a terminat succesul de casă al discurilor Presley şi iată-l pe acesta într-un film Beatles.

Bratislava, 17 ianuarie 1979(n.r. – continuare)

E tânăr şi tuns scurt şi-n loc să asistăm în continuarea unei stări de simpatie pentru orice mort, cu atât mai mult pentru un mort ca Presley, hohote de râs îi urmează vocea când ea devine dulce şi curată. Ce să se fi întâmplat? Starea de rumoare, starea de intoleranţă dispreţuitoare, nişte fete gâgâie, nişte huligani ţâţâie din buze.

– Ce se întâmplă, tati?, mă întreabă Andrei.

– Nimic. Au ei un mod de-a fi.

– Dar de cine râd?

– Râd de recrutul acela care cântă.

– Dar cine-i acela?

– Unul al cărui nume s-a pierdut, îl mint pentru prima oară pe Andrei de când suntem în Austria, bazându-mă şi pe faptul că Presley cel din film nu mai seamănă cu ultimele sale imagini.

Filmul ne duce apoi într-un studio în care Beatles-ii înregistrează.

Doamne, tristeţea rutinei! Probabil că ea a fost una din sursele nemulţumirii lor faţă de ei înşişi. Poate că văzându-se şi ei cu vreun prilej într-un studio în care era posibilă orice performanţă mecanic-muzicală, dar nici o performanţă umană, s-au scârbit de ceea ce fac. Şi-apoi o revoluţie durează cât durează.

Băieţii se ştiu filmaţi şi fac tot ce trebuie în asemenea ocazii. Au surâsuri convenţionale, voioşii fără sens, sunt ghiduşi, penibili în toată puterea cuvântului. Îşi pun căştile, mai adaugă sunete pe banda sonoră care acceptă tot, vor pur şi simplu să epateze. Au devenit nişte profesionişti ireductibili. Candoarea cu care apăreau în marile săli se mai simte undeva, în ochii lor de copii care au fragmentat veacul. Ce revoluţie într-un pahar cu apă! Ce manevre militare de la harta din biroul telegrafistulu