Mircea Mihăieş: "Două secvenţe au făcut să se încrâncene carnea pe mine în aceste prime zile ale lui 2009."
Prima: într-o librărie timişoreană, un întreg perete e ocupat de fotografiile unor mari actori români de azi - oameni în vârstă, la pensie, dar care merită cu prisosinţă titulatura de „monştri sacri“. Sunt vedete în jurul cărora se gândesc spectacole, se montează piese ori se construiesc repertorii. Alături de nume, cineva adăugase mărimea pensiilor: ele variau între 180 şi 1.500 de lei. Însumate, ba chiar înmulţite cu doi, acestea nu se ridicau nici pe departe la suma pe care continuă s-o primească Pleşiţă sau Enoiu, odioşii schingiuitori (vezi Lexiconul negru al Doinei Jela) ai „epocii de aur“. An după an, vechii securişti şi activişti îşi ronţăie în linişte veniturile, sfidându-i nu doar pe morţii din decembrie 1989, ci şi pe viii incapabili să distingă între bine şi rău. Când au avut de ales între a-i sacrifica pe purtătorii de torţă ai spiritualităţii româneşti ori pe torţionarii iadului comunist, guvernanţii n-au ezitat o clipă: Jos Rebengiuc, Dinică, Stela Popescu, Ion Lucian! Sus Pleşiţă şi Enoiu!
Politicienii de azi au ajuns la putere şi datorită lui Victor Rebengiuc. În decembrie 1989, el a făcut memorabilul gest al oferirii sulului de hârtie igienică celor care-şi spurcaseră conştiinţele sub comunism. Emil Boc se află în Palatul Victoria din acest motiv, şi nu pentru că Pleşiţă l-a tras de barbă şi l-a pălmuit pe Paul Goma. De douăzeci de ani, nimeni nu îndrăzneşte să le clintească un fir demonilor care-au transformat ţara într-un lanţ de cimitire. În schimb, la fiecare adiere a „crizei“, „recesiunii“, „stagnării“, primii sacrificaţi sunt bătrânii batjocoriţi de comunism, şi nu împieliţaţii bolşevici.
Să nu-mi spuneţi că esenţa statului român actual diferă de aceea a statului comunist. Şi acum, şi atunci, artişti
