Prin anii ’70-’80 circula o cinică vorbă de duh cu privire la reducerile de personal din suprastructura intelectuală a ţării: ori lungim osul, ori rărim câinii.
PAMFLETE CORDIALE
Adevărul e că nu se mai putea. Intelectualii se înmulţiseră în România mai mult decât legile. Şi mai îmbătrâniseră. Cultura risca să devină maladie. Nici un Guvern conştient şi responsabil nu ar mai fi putut suporta molima de intelectuali. Aceştia podidiseră şcolile, teatrele, bibliotecile şi clinicile, exercitând o influenţă nefastă asupra poporului. Datorită lor, au apărut semne de bună gramatică printre adolescenţi, orizonturi de cultură generală printre maturi şi candidaturi la viaţa sănătoasă printre pacienţi. Guvernul trebuia să se sesizeze. Şi, în zorii anului, a dat cu ei de pământ. Mic şi aţos, premierul nu a şovăit. Într-o elocventă rostire didactică, el a interzis cumulul. Poporul român a respirat uşurat: nişte intelectuali, care trăiau mai prost decât el, vor trăi şi mai prost decât au trăit. Şi ce bun e laptele de la capra vecinului!
Desigur, protipendada miliardissimă a fost şi ea lovită, cu tandreţe, dar în ciubuc. Miniştri, secretari, şefi de agenţii, de bănci, de tribunale şi de regii guvernamentale au tresărit la bocnitura de început de an. Vorba unui lăutar din apropiere: ăstora poate să le ia amândouă sursele de venituri, că ei tot sunt cei mai bogaţi din ţară. Cu majoritatea de care se bucură în Parlament, Guvernul delesedist râvneşte, însă, la mai mult decât o drastică sărăcire a intelectualilor. Exemplele din istorie revin, apăsătoare, în contemporaneitate. Cum, oare, alţii au putut şi Guvernul actual nu?
Se vorbeşte prea mult şi se face prea puţin. După kalaşnicovul anticumulard, iată, diverşi intelectuali bătrâni se mai ţin pe picioare. Unii dintre ei au fost văzuţi, în diverse împrejurări public
