Începutul anului 1989 a venit pentru noi cu ceva terifiant la vremea aceea. Am aflat "din diferite surse" că în sistemul editorial, aflat la Casa Scînteii, "se vor da" săptămânal pui. Suzana Gâdea, la acea vreme ministrul Culturii (corect spus ministrul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste), a luat hotărârea magistrală ca angajaţilor editurilor de la Casa Scînteii "să li se dea pui" (mai ţineţi minte această formulă?).
Parcă ar fi fost ieri! Îmi aduc aminte că aşteptam cu sufletul la gură telefonul de la soţia lui Ladislau Hegheduş (nu-mi mai aduc aminte numele ei), care ne anunţa că avem atâţia pui (de regulă în jur de 20). Bufetul editurilor era la etajul 7 în corpul central al Casei Scînteii, adică pe acelaşi palier cu Editura Tehnică. Comparativ cu Kriterion, această editură avea mulţi angajaţi. De ce spun asta? Pentru că la Tehnică, şi nu numai, se făceau bileţele pentru tragerea la sorţi a minunaţilor pui. Cine avea baftă pleca acasă cu un pui, cine nu mai stătea o dată (La Editura Tehnică aveam un fost coleg de liceu care era "uşor invidios" că la noi nu se trăgeau niciodată la sorţi aceşti pui)!
Să revin. La Editura Kriterion eram cam 22-23 de angajaţi, dintre care ponderea cea mai mare o aveau maghiarii, restul erau saşi, sârbi, tătari şi patru români: eu, Gabriel, Veronica şi Pricop, administratorul. Norocul nostru, al românilor, era următorul: colegii noştri aveau rude "afară" şi primeau pachete, drept pentru care nu prea aşteptau pomană şi nu frisonau în aşteptarea orei la care mergeam să luăm puii ce ne reveneau. Şi, nu exagerez, uneori ne reveneau şi câte şapte pui!
O întâmplare îmi vine în minte. Pentru că aveam copil mic, îmi decalasem programul cu o oră, drept pentru care lucram până la ora 16:00. Am primit telefonul pentru pui, iar eu eram singură în editură. Şi aveam de ridicat 14 pu
