Si-au dat seama ca Romania nu are nevoie de ei decit, cel mult, ca masa de manevra si - fapt absolut infricosator! - au descoperit ca educatia inalta nu le foloseste la nimic, fiind, intr-o abordare pragmatica si necosmetizata, mai degraba un handicap sever. Ma cauta, la intervale mari, o fosta excelenta studenta, acum profesoara de engleza intr-o scoala din Iasi. Persoana in cauza este de o admirabila finete si discretie, invaluindu-si rarele solicitari de intrevedere cu nenumarate scuze si politeturi. In aparenta, nu are probleme majore sau controversate, ce ar putea sa ma puna in situatii delicate, ci doar cerinte extrem de benigne, cum ar fi, de exemplu, sfaturile profesionale pentru circumstante sociale cit se poate de inofensive. Totusi, dincolo de suprafata neutralitatii, eu intuiesc o dilema uriasa in structura de adincime a interlocutoarei, care, marturisesc, ma ingindureaza, trezindu-mi un irepresibil sentiment de responsabilitate. Pentru ca sa intelegeti exact stranietatea emotiei ce ma copleseste, am sa va rog sa-mi ingaduiti o mica derogare "istorica". Fosta mea studenta - pe care o voi numi, fictional, A. - a facut anglistica spre sfirsitul anilor nouazeci, cind inca mai aveam niste serii de elita, create prin selectia super-riguroasa a admiterii. A., in pofida unei timiditati native, s-a remarcat in interiorul grupului de viitori anglo-americanisti. Eu eram proaspat intors din SUA, dupa un stagiu doctoral Fulbright, si aveam mari proiecte educationale. Decisesem sa lucrez cu acesti tineri (mai ales atunci cind ei ajunsesera la masterat) dupa retetele cele mai exigente ale universitatilor americane. I-am "indopat" cu teorie critica si filozofie culturala euro-americana de ultima ora, i-am "fortat" sa scrie lucrari academice, sugerindu-le eventualitatea si chiar necesitatea publicarii lor, i-am antrenat in discutii libere, incercind sa le dezvolt abilita