Am scris un text pentru Almanahul Aventuri la pescuit 2009. Căutaţi-l, merită. Profesioniştii ştiu că nu e un îndemn fără acoperire, iar pescarii foarte amatori, ca mine, au şi ei ce să găsească: poveşti de-a dreptul adevărate, dar şi o mulţime de trucuri prin care pot să depăşească faza trofeelor cumpărate din piaţă. Iată povestea:

Am crezut că am avut prima undiţă pe la 6-7 ani. Mai târziu, cam pe când am realizat că oamenii mari nu fac parte din altă specie, una de uriaşi nesuferiţi, m-am dumirit şi că băţul de un metru lungime, cu fir aşijderea, ac ruginit şi plută coşcovită, nu era tocmai o undiţă. Culmea e că am prins cu parodia aceea de unealtă o mulţime de cărăşei aurii de o zi (nu bag mâna că nu au fost şi mormoloci), cărora le desăvârşeam bronzul cu o lupă neagră găsită prin gunoi sau mă chinuiam în zadar să le scot ochii, mă rog, mici dovezi de afecţiune specifice vârstei. Mai târziu, când mergeam deja la şcoală, am trecut la lucruri serioase. Am plantat trestie de zahăr în curte, toamna băteam lanurile de porumb să aleg plutele perfecte, vânam bateriile de maşină pentru niscaiva plumb, îmi vizam trimestrial permisul de pescuit, cred că mai aveam un pic şi mă apucam să dresez râmele să facă frumos pentru a atrage peştii. Ba, la un moment dat, am primit de la acelaşi unchi care îmi dăduse şi băţul amintit mai sus două undiţe uşoare ca fulgul, dintr-un material asupra căruia nu mă hotăram dacă să-l declar bambus, piper sau, pur şi simplu, made in China. Astea toate se întâmplau înainte de ’89.

Vara, o dată la două zile, eram pe canalele de irigaţii ce împânzeau miile de hectare de pe care IAS Prundu raporta depăşiri obscene ale planului la hectar. Ei bine, canalele acelea bălteau de peşte. Caraşi leneşi, unii cu solzii negru nămolos, alţii galbeni ca mămăliga pe care le-o serveam ca aperitiv la cârlig, roşioare despre care nu pot să spun decâ