De-a lungul Marelui său Canion protestant, America e fascinantă prin dubla ei faţă: cea mai liberală ţară din lume şi cea mai fundamentalistă, sau, în altă ordine, definită de Leonard Cohen, „the country of the best of the worst“. America trăieşte din tensiunea care a fondat-o şi prin care se întreţine: aceea dintre liberalism şi fundamentalism. Acestea simplifică şi ordonează coexistenţa complicată a celor două logici dominante ale modernităţii – a democraţiei şi a capitalului. Pe de o parte, America este eliberatoare şi nepăsătoare (faţă de alţii, de gust, de şoapte, ori de lipsa sa de simţ istoric). Pe de alta, fascinaţia sa vine nu doar din strivitoarea putere poli-econo-mili-mitologică cu care se făleşte, ci şi din dorinţa lumii de a se lăsa fascinată. America e un „freak show“, e femeia cu barbă, e distracţia lumii, e elefantul de titaniu, vulturul sponsor al viitorului şi jongleurul cu picioare galbene de Michelin. America ne ia gura pe dinainte. Mereu la război, ca la război, Statele Unite sînt pe cît de reale, pe atît de ideale: reale pentru că invită să fie văzute, ascultate şi imitate; ideale, pentru că atrag spre nu a se lăsa duplicate. Acest echilibru traduce fascinaţia neîncercănată de graţie a Americii politice de azi. Bănuiala că George W. Bush ar fi fost mai inteligent decît părea provine dintr-o bunăvoinţă nu mai inteligentă decît pare. După cum omul are nevoie de picioare suficient de lungi ca să-i ajungă pînă la podea, actualul preşedinte american are destulă minte să ajungă, din războiul stelelor, pînă la planeta de transformat într-un parking al tancurilor pentagonice şi al camioanelor ce duc carne macră la McDonald’s şi bule de aer la Coca-Cola. Fascinată de America, lumea vibrează cuprinsă de parkingson. Să fi fost preşedintele american un „cerber al neoprimitivismului“, precum echipa sa – Dick Cheeney, Donald Rumsfeld, Condoleeza Rice,