Nu e uşor să alcătuieşti o Antologie Lucian Raicu, pentru simplul motiv că, avînd o structură aparent discontinuă, discursul criticului este, în fapt, o demonstraţie continuă, o variaţiune inepuizabilă pe cîteva teme majore, fiecare revenire aducînd o nuanţă în plus, punînd într-o nouă lumină reflecţiile anterioare. A selecta înseamnă, inevitabil, în cazul lui Lucian Raicu, a amputa efervescenţa ideilor, a introduce pauze în fluxul continuu al evoluţiei gîndirii creatoare. Rareori o critică mai coerentă prin fragmentaritate, prin capacitatea de a rafina dicţiunea ideilor pe măsură ce explorează, pasionat şi pasionant, metamorfozele spiritului creator – obsesie centrală a scrisului său. Vorbind despre scriitori şi despre opere literare, criticul înaintează fascinat către ceea ce se află dincolo de limitele artefactului, atenţia lui se fixează pe particularităţile obiectului estetic în sfera căruia actul creaţiei şi cel al receptării se întrepătrund şi, de cele mai multe ori, se confundă. Lucian Raicu, criticul şi eseistul, este asemeni unui actor care, avînd de interpretat o partitură – opera literară –, îşi propune să o rostească în cît de multe feluri posibil: „Dacă un cuvînt poate fi spus în zeci de feluri, în cîte feluri poate fi spusă o operă, o mare operă? În cîte intonaţii critice diferite? Rămînînd aceeaşi?“ (1985, p. 162). Iată, aşadar, o definiţie sui generis a criticii literare ca rostire a operei, care recurge la intonaţii şi accente diferite cu scopul evident de a surprinde miracolul creaţiei, complexitatea inepuizabilă a capodoperei. Pentru că a face critică nu înseamnă, pentru Lucian Raicu, a elabora o serie de formule care să descrie şi să rezume opera, parafrazînd-o, ci „a institui în locul lor domnia complexităţii şi a explicaţiilor infinite“ (1979, p. 359). Cu alte cuvinte, menirea criticii literare nu este, cîtuşi de puţin, explicitarea ope