Drame actoricesti

Parca fiecare actor consacrat comediilor (mai mult sau mai putin tampite) simte nevoia, la un moment dat, sa-si verifice cantitatea de talent jucand intr-un film cat se poate de serios si solicitant din punct de vedere actoricesc. Este ceea ce a facut Adam Sandler cu Punch Drunk Love sau cu mai recentul Reign Over Me; o fac si altii, iar Jim Carrey nu constituie exceptia. Ramane un mister de ce acestia aleg cu buna stiinta sa se implice predominant in proiecte puerile, complet neinsemnate, in conditiile in care au cunoscut valoarea - a lucra cu Milos Forman sau Frank Darabont in cazul lui Jim Carrey. Sigur ca exista si ratiuni financiare in spatele deciziei unui om de a accepta o slujba (fie el si actor la Hollywood), insa sa te dedici cu indarjire comediilor tampite e ilogic, asta in conditiile in care ai jucat un Man on the Moon sau Eternal Sunshine of the Spotless Mind si ti-ai confirmat talentul considerabil.

Yes Man face parte din categoria de filme pe care englezii o denumesc "high concept" - adica un concept mare - un giumbusluc ce defineste filmul, cum ar fi ca personajul principal poate vorbi cu animalele, sau are o telecomanda cu care deruleaza viata, sau e teleportat in timpuri medievale si numele lui e Martin Lawrence... Exemplele sunt garla intre filmele ultimilor ani.

In Yes Man, Jim Carrey este un om care a spus "nu" cam toata viata lui. Asta pana cand ajunge la un seminar al lui Terrence Stamp care-l impulsioneaza sa spuna "da" la absolut orice propunere pe care o primeste.

Pentru ca tot suntem la capitolul drame actoricesti, trebuie spus aici ca bietul Terrence Stamp, la randul sau, a primit de la Hollywood o mare stampila care-l defineste drept un soi de figura à la Dracula si pare ca a uitat de mult de vremurile in care chiar detinea roluri. si aici, in Yes Man, se face simtit acest blestem: