Filmul de Piatră a beneficiat de o selecţie foarte bună la două mîini: criticul de film Mihai Fulger şi Andrei Dăscălescu, autorul unui documentar foarte bun, Constantin şi Elena. Cred că premiile reprezintă un contur al unui festival şi nimic mai mult, oricît de inspirate ar fi alegerile, şi în cazul de faţă au fost, însă fără acest contur nu s-ar crea, chiar şi din contradicţii, premisele unei personalităţi, iar filmul Festivalul de Piatră are o personalitate puternică. Filmele selecţionate au întrunit mai multe criterii în acelaşi timp, chiar dacă s-au evidenţiat printr-unul sau cel mult două. Un scurtmetraj de excepţie, O ţigară aprinsă, al lui Andrei Dan Stăruială (cel mai bun film de ficţiune şi cel mai bun montaj), ca şi O zi bună de plajă al lui Bogdan Mustaţă de care mi-a amintit, nu reprezintă decît un decupaj care adună în el o tensiune enormă, fără a o elibera cîtuşi de puţin. Un accident de maşină pe care-l putem bănui mortal, neasumarea unei responsabilităţi, retragerea într-o culpabilitate care nu se va sfîrşi cu ştergerea urmelor şi o ţigară aprinsă care nu ajută la nimic. Tensiunea este construită înainte de elementul declanşator, printr-o serie de infinitezimale, de la aruncatul în gol al undiţei la o goană nebună prin pădure a unei fete, la un cadru cu apa mîloasă a smîrcului. Cea mai bună poveste a avut-o Sincopa lui Codin Sebastian Pop, deşi acelaşi lucru îl poţi spune fără să greşeşti şi despre Numele meu este... de Dorin Moldoveanu, care a obţinut premiul pentru cea mai bună imagine datorată operatorului Liviu Leleu, aproape ca pe un premiu de consolare. Codin Sebastian Pop joacă mai bine pe cartea ficţiunii, cu un autist al cărui mijloc unic de comunicare este muzica. Deşi cu un final şters, cu sincope, şi momente mai puţin creditabile, atuul filmului constă în capacitatea regizorului de realiza sinapsele, de a scurtcircuita ingenios tr