Substantivul blat este bine instalat în româna familiară, ba e foarte posibil ca unii vorbitori să-l perceapă ca aparţinînd deja limbajului standard. Cuvîntul intră în multe locuţiuni şi construcţii - a merge pe blat, a fi pe blat (cu cineva), a face blatul - şi stă la baza derivatelor blatist şi a blătui (de la care s-a format şi blătuială). Sensurile lui blat au înregistrat unele variaţii, dar s-au păstrat în esenţă surprinzător de constante, în ciuda circulaţiei sale predominant orale. Cea mai veche atestare a cuvîntului este din 1906, dintr-un articol publicat în ziarul Dimineaţa (V. Scînteie, "Din viaţa de puşcărie"), unde apar atît blat, cu explicaţia "unit", cît şi a blătui - "a mitui". În perioada interbelică, termenul blat pare să fi fost deja foarte răspîndit, pentru că apare la aproape toţi autorii de articole lingvistice despre argou (P. Ciureanu, 1935, Al. Vasiliu, 1937, V. Gr. Chelaru, 1937, C. Armeanu, 1937 etc.) - ca şi în micul glosar, din 1936, al lui V. Cota (Argot-ul apaşilor). În anii '30 sînt menţionate unele sensuri pe care nu le mai regăsim azi: la P. Ciureanu, blat era "cel care pîndeşte să nu fie surprinşi pungaşii cînd săvîrşesc un furt: ŤPunem blatul să gineascăť"; pentru V. Cota, era "tăinuitor, gazdă de hoţi", în vreme ce la Al. Vasiliu apărea cu semnificaţia mai generală "tovarăş" (preluată ulterior de Dicţionarul etimologic al lui Ciorănescu, în care blat e tratat ca substantiv masculin, cu pluralul blaţi). V. Gr. Chelaru descoperea, în 1927, în limbajul din mahalalele Iaşului, expresiile a da pi blat, a merge pi blat ("a da, a merge pe tovărăşie") şi blat pi blat ("ori una, ori alta"). C. Armeanu înregistra, tot la Iaşi, expresia a merge pe blat, folosită la jocul de cărţi, pe care o explica stîngaci ca "(a merge) la sigur" şi "a trişa"; evident, era vorba tot de o înţelegere frauduloasă, în vederea înşelării unui alt jucător. În glos