Prozator de cursa lunga, Virgil Duda pare sa-si fi dozat foarte bine parcursul creativ, de la o borna editoriala la alta. Sunt destul de rare exemplele de autori perfect egali cu ei insisi, la un nivel superior: fara carti absolut exceptionale, iesite din rand, care sa „rupa" desfasuratorul predictibil, si fara (s)caderi compromitatoare.

Autorul plecat in Israel in 1988 nu detine una-doua-trei opere in sensul plenar al termenului, dar are o opera epica in intelesul amplu si rotund al sintagmei; ca si un culoar pe care performeaza, in proza autohtona, prin periodice aparitii de prim ordin. Dupa A trai in pacat (1996), Viata cu efect intarziat (1999), Sase femei (2002), Despartirea de Ierusalim (2005), carti pe care le-am citit si le-am comentat cu un interes si o placere nedezamagite, Ultimele iubiri, roman mai masiv, intra in aceleasi coordonate ale creatiei si receptarii. Autorul nu se dezminte si nu ofera lectorului altceva decat acesta, avizat, asteapta de la el. Contractul de colaborare reciproc avantajoasa este reinnoit, in termenii de multa vreme conveniti. Surprizele dezagreabile sunt excluse. Nu insa si cele placute: fiindca, stiind in linii mari despre ce va fi vorba (o poveste de dragoste, pigmentata de scene fierbinti si intretesuta cu o tematica si o problematica a complicatiilor adaptarii), vom gusta, fara indoiala, noile istorii relationale desenate si adancite de prozato

Protagonistul romanului se afla, precum majoritatea predecesorilor sai din cartile postrevolutionare ale lui Virgil Duda, intre doua lumi: una a prezentului fierbinte israelian, trait accelerat, sincopat si nevrotic; si alta a trecutului romanesc, nu mai putin palpitant, in datele initiale, dar topit acum intr-o nostalgica rememorare. Plecat definitiv din Romania de peste douazeci de ani (similitudinile cu traseul scriitorului sunt vizibile), Radu Glasberg, burlac