Avea un hol unde iarna ne lasam paltoanele in niste cuiere sub forma unor coarne de cerb – nimeni nu stia daca sunt autentice sau nu, Politicosu se jura ca sunt, dar zambea intr-un dinte cand spunea asta, eu unul inclin sa cred ca erau contrafacute. Din hol intrai intr-o incapere cu tavanul jos, unde incapeau cam zece mese, pe care erau asternute niste musamale roase. Pe pereti erau o groaza de tablouri apartinand unor pictori care le lasasera acolo drept plata pentru ceea ce consumasera ca sa-si biciuiasca fantezia, asa cum procedeaza multi creatori de pe toate meridianele. Majoritatea erau niste aiureli, niste mazgalituri, nu intelegeai nimic privindu-le, nu descifrai nimic novator in ele, n-aveau vreun mesaj vibrant, ca operele de aleasa tinuta artistica. Dar petele alea de culoare inviorau ambianta si Politicosu le pastra cu evlavie, le contempla dragastos, mandru de pinacoteca sa. Unul singur dintre pictori avea sa se acopere mai tarziu de glorie, dovedindu-se ca a manuit o pensula si nu o bidinea, iar din vanzarea a doua panze pe care le poseda de la acesta – la o a treia n-a avut inima sa renunte –, proprietarul cu fler la artele vizuale avea sa-si asigure o batranete prospera si linistita. Mai era si o bucatarioara unde pe o plita se faceau ochiuri cu sunca la comanda, dar si niste cartofi prajiti de te lingeai pe degete cand ii mancai, si niste friptane groase de doua degete, pregatite dupa o reteta speciala – condimentele veneau de la mari departari –, si carnati intotdeauna proaspeti, iuti ca focul si aspectuosi. Cafeaua se prepara intr-un ibric de dimensiuni cum n-am mai vazut, nu se spala niciodata, apa se fierbea in zatul ramas, depus intr-un strat gros inclusiv pe peretii lui, savoarea ei n-am intalnit-o nici in cele mai procopsite cafenele, ce sa mai vorbesc despre automatele unde introduci monezi, iar in pahare de plastic, care nu stii daca nu c