De câteva seri fi’miu a făcut o fixaţie pe o poveste dintr-o revistă. O poveste despre cum pot trece prietenii peste o perioadă de criză, cu morală pentru copii, dar mai ales pentru adulţi. Într-o perioadă cruntă, cu ger şi viscol în care nimeni nu a mai putut ieşi din casă să-şi pescuiască de-ale gurii, pinguinul, căruia foamea îi cam dădea ghes, dă fuga la cămară, dar constată că din toată provizia lui a mai rămas un singur peştişor cam uscăţiv.

Se uită lung şi pofticios la el, dar se gândeşte că pesemne prietenei lui, foca, îi cam ghiorţăie maţele de foame de când cu vremurile astea, pe când el tot mai are vreo doi morcovi prin cămară. Aşa că, se înfofoleşte bine şi iese în viscol să-i ducă ei peştişorul. Foca găseşte peştişorul pe masă şi îl adulmecă cu poftă, dar taman atunci îşi aminteşte de ursuleţul mititel care probabil salivează după un peşte cât de mic şi, la gândul că mai are ea un măr cu care să-şi potolească foamea, duce peştişorul ursuleţului. La rândul lui ursuleţul lasă pofta la o parte că ar mai avea el nişte castane pe undeva gândindu-se la un alt prieten, un nu ştiu ce înaripat. Dar pasărea, şi ea de felul ei inimoasă, renunţă la el în favoarea pinguinului şi astfel lanţul se închide, iar peştişorul cu castanele, cu mărul, morcovii... se constituie într-un ospăţ pe cinste. (Bine, probabil vă veţi întreba: “dar la peşte cine se gândeşte?”. Şi eu m-am întrebat. Dar cred că până la urmă peştele e un fel de victimă colaterală, el nu mai contează, e afumat deja).

Ştiu că ideea-i veche, şi că sună bine în poveşti de adormit copiii... deşi când îi citeşti copilului povestea, iar el te întreabă care-i ideea trebuie să-i explici că, uite, cei care sunt uniţi pot trece mai uşor peste o situaţie de-asta grea, cum e iarna aia viscolită, sau criza asta... şi bine-ar fi să şi crezi ce-i spui.

Pentru că, de copilul ar