Contabilizând la rece ce am avut şi ce am pierdut de pe urma episodului demisiei lui Gabriel Oprea, vom constata că, la capitolul resurse umane, nu am ieşit păgubiţi: am scăpat de un ministru al cărui nivel de exprimare şi gândire ne face să ne întrebăm de ce este România condamnată să fie guvernată de submediocrităţi, precum şi de un director controversat şi manipulativ al unui serviciu de informaţii cu o putere exagerat de mare.

De câştigat, nu am câştigat însă mare lucru, de vreme ce viitorul ministru de interne şi viitorul director al DGIPI vor fi numiţi tot de PSD - partid care în decembrie nu găsise alţi candidaţi mai valoroşi la funcţia crucială de ministru de interne decât pe Gabriel Oprea, prietenul lui Gigi Neţoiu, şi pe mult mai sinistrul Cătălin Voicu.

Adevărata pierdere pe care a suferit-o ţara în urma scandalului legat de demisia lui Gabriel Oprea este însă prăbuşirea mitului stabilităţii politice în numele căruia ne-a fost vândută alianţa PSD-PDL. Din păcate, PSD s-a dovedit din nou un partid instabil, o federaţie de grupări de interese (putem să le numim şi găşti) aflate în permanentă com petiţie. Fiecare grupare în parte are pretenţii maximale şi sentimentul că nu a primit destul, motiv pentru care este în permanentă luptă cu membrii grupărilor concurente.

Discuţiile interminabile pe tema succesorului domnului Oprea demonstrează de altfel că decizia nu se va lua pe criteriul competenţei, ci în urma unor negocieri crâncene între cele şase facţiuni ale partidului. Este inutil aşadar să-ţi imaginezi că preşedintele Băsescu i-ar fi dictat lui Gabriel Oprea ce să facă, de vreme ce este mult mai simplu şi mai avantajos să-l lase să greşească pentru a declanşa în PSD un scandal de proporţii, cu potenţial destabilizator. Iar în privinţa lui Virgil Ardelean, de ce l-ar fi considerat şeful statului indispensabil, de vreme c