Putem să deschidem mai des ochii şi să vedem cu adevarat ceea ce ne înconjoară? Am primit azi pe email, pentru a doua oara, o poveste despre un experiment. Povestea este veche, dar merită respusă. Într-o dimineaţă de ianuarie a lui 2007, la ora la care oamenii pleacă la serviciu, un om cântă la vioară într-o staţie de metrou din Washington DC.

Cântă cu virtuozitate şase piese de Bach, în 45 de minute. În acest timp, pe lângă el trec mii de persoane. Doar 6 se opresc pentru câteva secunde să îl asculte. Între ei, un copil de 3 ani, ţinut de mână de mama grabită. În 45 de minute, 20 de persoane îi dau violonistului bani, fără să se oprească din mers. 32 de dolari în total. Marea majoritate a trecatorilor nici nu întorc privirea spre cel care face atât de mult zgomot. Nimeni nu ştie că este celebrul Joshua Bell, unul dintre cei mai buni muzicieni din lume. Violonistul poartă jeanşi şi şapcă. Vioara la care cântă valoreaza 3,5 milioane de dolari. În ziua precedentă experimentului, Joshua Bell a cântat cu sala plină la Boston. Publicul a plătit, în medie, 100 de dolari pentru a se afla în acea sală. Ideea punerii în scenă a aparţinut publicaţiei Washington Post, ca parte a unui experiment social asupra percepţiilor, gusturilor şi priorităţilor oamenilor. Intenţia a fost de a observa dacă, în condiţii neprielnice, oamenii obişnuiţi recunosc adevarata frumuseţe. Povestea a stat la baza unui articol publicat în aprilie 2007, pentru care autorul, Gene Weingarten, a primit premiul Pulitzer pentru jurnalism pe 2008. S-a spus că experimentul a avut lipsuri. Şi că este greşit să concluzionezi că miile de oameni care au trecut indiferenţi pe lângă concertul de la metrou nu aveau habar sau interes pentru artă şi frumos. Şi că, pentru a aprecia frumosul, ai nevoie de un context, de condiţii optime. Cu alte cuvinte, de locul potrivit şi starea potrivită. Ar fi interesan