În 1989, Timişoara era încă un pa­radis al comerţului "la negru" cu produse din străinătate şi un centru universitar care atrăgea cetăţeni străini. Securitatea şi Miliţia Economică aveau mult de lucru, dar şi de câştigat în urma acestor activităţi. Aici se aduceau pantofi sport, geci şi pantaloni blue-jeans precum şi dulciuri, în special din Iugoslavia şi Ungaria, ţări pentru care românii care trăiau în localităţile de graniţă aveau permise de mic trafic.

În plus, mulţi timişoreni aveau rude în Occident, în special în Germania, care le tri­miteau haine, dulciuri şi cosme­tice, iar ei le vindeau în fiecare du­minică în piaţa im­pr­o­vi­zată pe Strada Mureş. Fiind judeţ de graniţă cu două ţări şi având aeroport, traficul cetăţenilor străini era mai intens. În plus, aici veneau mulţi arabi care studiau medicina la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Timişoara.

Pe lângă toate acestea, o activitate febrilă pentru Miliţia Economică era confiscarea de aur şi valută, deţi­nute în special de cetăţenii străini, dar şi de unii etnici germani sau evrei. Este de notorietate colaborarea dintre organele de miliţie şi aşa-numiţii "bişniţari", cetăţeni ro­mâni care se ocupau cu tranzac­ţionarea ilegală de aur, bijuterii şi valută. Pe mulţi dintre aceştia, mi­liţia îi folosea pe post de informatori şi îi implica în acţiunile de confiscare de la diverse persoane care voiau să vândă sau să cumpere aur şi valută. O metodă de confiscare a aurului era inventarea de persoane cu identităţi fictive, de la care se confiscau obiecte şi plăcuţe de metal preţios. Persoanele fictive erau acoperirea perfectă pentru a face "pierdută" o parte din cantitatea de aur sau de bijuterii confiscate. Mai mult, în procesele-verbale şi inven­ta­rele de confiscare, cantităţile şi gramajele se scriau de mână.

Aceste acte oficiale ale miliţiei erau semnate indesc