Cât de mult o fi decăzut poporul român dacă un banal telefon dat preşedintelui României de către primul-ministru al Rusiei a putut crea o adevărată comoţie naţională, prilejuind tele-analize în direct ale “istoricului” eveniment şi comentarii extaziate în presa scrisă?!

Dacă este ceva senzaţional în convorbirea dintre şeful statului român şi şeful Guvernului rus (domnul Putin a telefonat în toate ţările cumpărătoare de gaz rusesc cu tranzit ucrainean), aceasta este doar uşurinţa cu care cel dintâi s-a lepădat de “marele prieten” Iuşcenko împreună cu care ieşise din acelaşi ou portocaliu american, spre a sări în barca-amiral a armadei ruseşti a gazului.

Asemenea babei care s-a prezentat la concursul de frumuseţe doar spre a spune juriului ca pe ea să nu conteze, domnul Putin l-a sunat pe omologul român al domnului Medvedeev (la Sofia a fost căutat Premierul Stanişev, iar nu Preşedintele Pârvanov) spre a-l informa că de nereluarea livrării gazului se face vinovată Ucraina. După ce printr-un comunicat din care a lipsit “detaliul” că domnul Băsescu nu fusese nici singurul apelat, nici rugat să medieze în litigiul dintre Rusia şi UE, administraţia prezidenţială a făcut cunoscut lumii epocala întâmplare, apelatul personal a găsit util să sune câţiva jurnalişti dezvăluindu-le, sub acoperirea anonimatului, că i s-a propus să cumpere gazul destinat Ucrainei cu circa 250 dolari mia de metri cubi spre a-l vinde apoi Kievului la “preţul pieţei”. Care o fi fiind acest preţ atâta timp cât o bursă a gazului nu există, iar sursa este cvasi-monopolistă, nu se ştie? Oricum, diferenţa între preţul de cumpărare şi cel de vânzare este echivalentul la cursul zilei a celor treizeci de arginţi primiţi de Iuda potrivit faimosului său contract de livrare.

Este adevărat că Ucraina a greşit. Bazându-se pe depozitele proprii şi blocată în luptele int