Moto: “Criza mondială e atât de mare, încât acum îmi pot permite un divorţ. În sfârşit, nevastă-mea o să rămână cu jumătate din nimic” (un blogger) Mda. Nici n-a început bine criza mondială şi pauza de publicitate de la televizor s-a făcut de cinci minute. Nu mai are omul timp să-şi facă un duş, nu mai are timp să-i facă pacheţelul cu mâncare şcolarului din casă, nu mai are timp pentru nimic, că trebuie să se uite la televizor încontinuu.
Da’ chiar aşa? Cum adică să te uiţi la un film cap-coadă? Aşa, fără pauză? Adică, mă rog, cu pauze scurte? Da’ chiar aşa? Şi când îţi mai baţi nevasta? Când îţi mai plimbi câinele? Când mai stai pe mess şi când îţi mai calci plodu-n bătaie? Băi, deci nu se poate. Trebuie să organizăm un comitet de criză. Aşa ceva este inadmisibil! Trebuie să protestăm cu toate mijloacele pe care le avem la dispoziţie împotriva pauzelor publicitare scurte. Televiziunile trebuie să-nţeleagă un lucru extrem de simplu: pauzele lor publicitare sunt şi ale noastre! Noi, când ne uităm la televizor, o facem cu profesionalism şi aplecare. Cu dârzenie. Noi, când ne uităm la televizor, o facem cu dedicaţie, frate, deci nu oricum! Uitatul la televizor presupune nu doar că ne uităm că, adică, privim, ci şi că ne uităm adică uităm de noi uitându-ne. Nu e de colo! atât de dedicat ne uităm la televizor, încât simţim noi, înşine, nevoia pentru o pauză. Să ne proptim ochii în pereţi. Socotim că pauzele publicitare sunt un imperativ al programelor de televiziune. Nu admitem să ne uităm la televizor non-stop, mai ales pentru că pur şi simplu nu ni se mai pare normal. Nici măcar frustrant nu ni se mai pare. Ne simţim mai săraci, ne simţim mai vulnerabili în faţa pericolelor care ar putea să vină de oriunde.
Mai mult, dacă ar veni pericolul peste noi, ce ne-am face? Pentru ce am opta? Să ne ferim de pericol sau să ne uităm în continuare la
