O translare la care s-a lucrat din greu, în plină iarnă, a fost aceea a Mă­năstirii Antim cu toate clădirile din incintă. Când s-a pus problema sistematizării zonei Unirii, vocea in­gi­nerului Eugeniu Iordăchescu era deja respectată, făcuse nişte lucrări de care se ţinea seama, iar regimul putea să şi le revendice drept reali­zări ale socia­lismului.

Eugeniu Ior­dă­chescu îşi aminteşte: "Era în stu­diu bulevardul Unirii, care purta iniţial denumirea de Victoria So­cia­lis­­mului. Când s-au proiectat blo­curile au apărut aceste monumente, Anti­mul cu Palatul Sino­dal, care făceau o spărtură în aliniamentul de blocuri. Clădirea fu­sese construită în 1918 când Spiru Haret era ministru al Culturii. Lui Ceauşescu nu i-a plăcut, a dat ordin să fie dărâmată mănăsti­rea. Toată lumea a intrat în mare pa­nică. Le-am propus mutarea. Mai întâi, am mutat 24 m una dintre cuhnii. După aceasta, Cea­u­şeasca a venit şi mi-a dărâmat-o, cu toate că ea avea simetrie cu cealaltă cuhnie. În sfârşit, ne-am întors aici. Mi-au pus nişte termene!... Din oc­tombrie până în primăvară".

Mai departe, specialistul îşi aminteşte condiţiile grele în care erau nevoiţi muncitorii să lucreze. "Le îngheţau muncitorilor mâinile pe fiare, aşa era de ger. Am mutat Mănăstirea Antim cum îşi plimbă melcul casa cu el. Dedesubtul construcţiei, cazanul pentru căldură funcţiona. N-au avut întrerupte nici apa, nici electricitatea, nici căldura, toate funcţionau. Aşa le-am mutat. În Palatul Sinodal era bi­bli­o­teca Sinodului şi Ministerul de Ex­ter­ne al Patriarhiei, partea de re­laţii ex­terne a Bisericii. A fost cea mai grea clă­dire pe care am mutat-o, 9.000 de to­ne. Înăuntru, nici o carte nu am de­ran­jat din biblioteca părintelui Băbuş, toate au stat la locul lor. Făceam so­co­teala odată, era cât o garnitură de tren de marfă cu câteva sute de vagoane".

Împreună