Ciocolată chinezească, cacao, cafea, unt, bere, măsline, drajeuri, carne de vită, carne de porc, ouă, zahăr…
Furgoneta rablagită opreşte cu scârţâit în faţa porţii şi vecinii ies în stradă, pe un frig de ianuarie abia înmuiat de razele soarelui cu dinţi, înainte să apuce proprietarul de drept al comenzii să miroasă primul pachet. Cutia mare din aluminiu este aburcată pe un umăr de şoferul mătăhălos şi copiii dau năvală să deschidă uşa fericirii.
Pe masa mare din bucătărie, obscen de goală în aşteptarea mâinilor care o umplu cu frenezie, se înşiră cafeaua, ciocolăţile cu albinuţa şi caramelele vietnameze, fleicile de porc, muşchiuleţul de vită, câte puţin din fiecare.
Parcă o văd pe mama cum împarte în gând conţinutul pachetelor, în aşa fel încât să-i ajungă pentru zece feluri de mâncare. Noi, copiii, încercăm să ne închipuim unde ar mai putea mamaie să ascundă dulciurile.
Le găseam de fiecare dată şi le mâncam pe toate într-o zi. Mai lăsam, de formă, ambalajele frumos aşezate, ca să nu se observe din prima că s-au evaporat.
Ca într-un număr de magie, şoferul scoate unul câte unul produsele din cutie, anunţându-l pe fiecare cu voce tare. Înainte să plece, cu nota de comandă în mână, repetă apăsat ce a adus, încasează 1.110 lei şi ia bacşişul. Visam la momentul când casa de comenzi îşi va trimite duba ori de câte ori o voi chema.
Atunci mi-am dorit ca visul să mi se îndeplinească mai mult ca niciodată, pentru că se lăsase cu bătaie pentru mâncare cu numai o săptămână înainte de festinul de la Mercur. Se băgaseră pui Petreuşi la Alimentara din spatele Cinematografului Flamura. Când s-a auzit că se dau Petreuşi, Strada Preda Buzescu s-a golit. Bunicii şi-au luat nepoţii de o aripă (fericiţi cei care reuşeau să se strângă patru în lipsa părinţilor plecaţi la servici
