Mă aşteptam ca măcar una dintre susţinerile lui Neagu Djuvara din scurtul şi elegantul său eseu teoretic, intitulat Există istorie adevărată? (Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004, 146 p.) să stîrnească un val de dezbateri printre istoricii noştri şi în rîndul pasionaţilor de istorie. Reacţiile critice au fost însă mai degrabă şterse, iar dezbaterea a cam lipsit pînă astăzi. Şi totuşi, afirmaţia este – în general, dar mai cu seamă în peisajul nostru ştiinţific – mai curînd revoluţionară decît altminteri, iar faptul că ea vine dinspre un savant nonagenar o insolitează şi mai mult. Ce spune, dintru începutul excursului său, teoreticianul istoriei care s-a format la şcoala lui Raymond Aron? „Materialul Istoriei nu e stabil, nu e încremenit, el e în mişcare; încontinuu, prezentul creează trecut [...]. Într-adevăr, masa, nesfîrşită cît nisipul oceanului, pe care o reprezintă faptele trecute, miriada de trăiri ale oamenilor de cînd a apărut homo sapiens nu e, cum îşi închipuie conştiinţa naivă, o masă inertă, un dat încremenit pe vecie; ea rămîne încărcată de o viaţă latentă, fiecare atom de trăire trecută lăsînd nişte dîre, nişte fibre, nişte urmări din care, desigur, cele mai multe pier cu vremea, dizolvate într-un fel de uriaşă magmă, dar unele s-au prelungit pînă în prezent, iar consecinţele lor pot apărea pe neprevăzute în viaţa noastră, oriunde pe planetă. Abia atunci luăm cunoştinţă de ele şi mergem înapoi pe fibra lor, pînă la sursă. Ele ne apar atunci amplificate, modificînd felul cum percepem trecutul, care poate astfel fi pus în discuţie neîncetat. Aşadar, o viziune definitivă a trecutului e cu neputinţă“. Cu asemenea profesiune de credinţă, Neagu Djuvara execută un salt copernican. Fără a fi primul sau unicul care îl face, fără îndoială că teoretizarea de faţă are aerul unui unicat, în detaliile sale. Multă lume vorbeşte, în interiorul modelului postmodern de