Un concert plin de armonii sublime şi de prospeţime s-a dovedit recentul concert de la Ateneul Român. Unde, alături de Orchestra Filarmonicii „George Enescu“ s-au produs multilateralul percuţionist, compozitor şi dirijor, francezul – mai vechi prieten al sălilor noastre de concert – Didier Benetti şi multitalentatul violonist român Vlad Stănculeasa. În program, o lucrare în primă audiţie a jucăuş-neliniştitului francez, Viziuni, cu sonorităţi exotice şi variate salturi armonice pentru ca să nu adoarmă Mitzura lui Arghezi, dar nici melomanii prea leneşi, la care s-au adăugat două piese clasice din marele repertoriu de concert. Concertul nr. 2, în sol minor, pentru vioară şi orchestră de Serghei Prokofiev şi Simfonia a IV-a de P.I. Ceaikovski. Surpriza entuziastă a serii a fost prestaţia de excepţie a violonistului român, care a electrizat sala şi a smuls nu doar ropote de aplauze. Pentru lirismul şi sensibilitatea dovedite, prin sunetul clar şi puternic, dar şi printr-un bun dozaj al virtuozităţii. Dincolo de rafinamentele partiturii lui Prokofiev, compozitor de mari fineţuri timbrale. Dacă Vlad Stănculeasa a obţinut cîteva aprecieri de genul „debut violonistic strălucit“ şi „rafinament violonistic şi înţelegere a textului rar întîlnite“ de la un critic muzical, pe cît de prestigios, pe atît de năzuros, precum Dumitru Avachian, putem conchide că succesul a fost pe deplin meritat. La cererea publicului, Vlad Stănculeasa a interpretat, plin de căldură şi candoare, de emoţie şi participare lăuntrică, piesa Lăutarul de George Enescu. Inspirată opţiune şi cu bune trimiteri la experimentul realizat de Washigton Post cu marele violonist Joshua Bell. Dar pînă să glosăm în marginea unei pline de semnificaţii farse-anchetă-experiment-studiu sociologic, să vedem, totuşi, cine este noua stea a violonisticii româneşti. Vlad Stănculeasa se naşte la Craiova, în 1984. Primele