Într-un mijloc de transport în comun aud, pe un post de radio, un tânăr care descrie moderatorului cum este îmbrăcat. Printre alte prostioare zice că are pe el o bluză veche şi uzată, aşa cum se poartă… Moderatorul, provocator, întreabă dacă bluza e ruptă, iar tânărul răspunde abrupt şi hotărât: “Nu e ruptă, da’ o rup!”.
Asta am auzit chiar azi dimineaţă, în drum spre redacţie şi în timp ce mă gândeam la editorialul pe care urma să-l scriu.
Moda asta cu ţoale “rupte” indecent încă din fabrică, după un “design” îndelung elaborat, haine ce costă chiar mai scump decât cele întregi şi decente, a prins pe la noi mai abitir decât prin alte părţi. Firesc poate, dacă ne amintim că românii asociază pantalonii rupţi în tur cu sărăcia sau neputinţa şi au în urma lor generaţii întregi de mame şi bunici care s-au chinuit să cârpească ce se mai putea cârpi, să pună petice, să stopeze deşirarea. Şi la fel de firesc dacă vedem cum, până în ziua de azi, trăim sau doar vieţuim cu guverne cârpite, instituţii peticite şi reforme veşnic stopate…
Ba, mai mult, pe la noi dacă ceva merge bine trebuie degrabă şi temeinic dereglat, tot ce a fost construit de unii trebuie demolat până la temelii de ceilalţi, tupeul bate bunul-simţ, zgomotul haotic acoperă tăcerea productivă şi cel mai incomod sau inutil dintre semeni este acela care nu deranjează pe nimeni, sub nici un motiv…
Ajuns, aşadar, la redacţie, cu gândul la câteva variante de editorial şi cu emisiunea radio reverberând pe undeva, prin cotloanele memoriei imediate, am aflat, destul de abrupt, că va trebui să scriu ultimele mele cuvinte pe acest colţ de pagină…
Într-un mijloc de transport în comun aud, pe un post de radio, un tânăr care descrie moderatorului cum este îmbrăcat. Printre alte prostioare zice că are pe el o bluză veche şi uzată, aşa cum se poartă… Modera
