În vara anului 2007, am descoperit într-unul dintre anticariatele bucureştene un carneţel cu coperte de piele şi o căptuşeală care mi-a amintit imediat de un exemplar din Ion al lui Rebreanu, legat la sfîrşitul anilor ’30 şi dichisit în interior cu arabescurile verde-smarald, minunate labirinturi vegetale amintind de cele maure, pe care le aveam acum în faţă. Înăuntru, un scris mărunt, aproape indescifrabil, în creion, cu ştersături şi pauze şi multe, foarte multe puncte de suspensie… Începea cu un citat din Rilke, poetul preferat al autoarei celui mai succint, mai trist şi mai misterios jurnal interbelic pe care l-am citit. Interbelic doar bănuiam pe atunci că este, după întorsăturile de frază ale autoarei şi după anumite formulări, apoi, ajutîndu-mă de prezenţa datelor şi, mai ales, de un mic amănunt semnificativ, faptul că Paştele cădea pe 9 aprilie, amdescoperit şi anul în care s-au petrecut tristele întîmplări din viaţa Anonimei: 1939. Pe o bancă din parcul aflat în capătul bulevardului Pache Protopopescu, am descifrat, pe nerăsuflate, micul jurnal al tristei poveşti de dragoste petrecute în prag de război. Parţial, fireşte, căci mare parte l-am decriptat acasă, ajutîndu-mă de ochelari şi de o lupă foarte puternică. Aveam în mîini un jurnal de nu mai mult de 35.000 semne, cu atît mai preţios cu cît stilul autoarei este unul al încriptărilor infinite, un joc subtil şi involuntar al indiciilor, conceput astfel încît să-i poată oferi oricînd o cronologie a evenimentelor din prima jumătate a anului 1939, dar numai ei, cea direct implicată în poveste, şi nu ochilor eventualilor cititori… Asemeni unui personaj călinescian, care îşi trece în jurnal cele mai mărunte şi fără însemnătate întîmplări cotidiene, aşa încît ochiul unui eventual intrus să nu poată pătrunde sensul adînc al evenimentelor consemnate acolo, Anonima notează lapidar, cu întreruperi şi frînturi