La Veroniki Art s-a petrecut in preajma Craciunului o intamplare care ne pune pe gandurile exprimate mai sus*. In centrul ei, o expozitie, ce va dura pana la sfarsitul acestei luni, imaginata pe schema jocului serios intre simbolurile maternitatii. Pe de o parte, icoane pe lemn si pe sticla, cu autori anonimi din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, alaturi de altele, apartinand unor artisti consacrati sau pictate admirabil de copii din toata tara (si aflate in patrimoniul Patriarhiei Romane). Iar, pe de alta parte, un senzational (de la senzatie, sa fie limpede!) ciclu de desene ale lui Vladimir Setran si intitulat „Dana mama, fiica Ana".
Vladimir Setran compune (fara niciun dram de regie!) un film imaginar de 70 de fotograme. Adica desene pline, realizate dintr-o singura suflare a tusului, fara schita de creion, fara nicio pregatire prealabila. Focalizarea se face pe un cuplu mama-copil, surprins in profunzimea dialogului. Zarva dinamica din interiorul acestui monom gratios si degajat are efecte de-a dreptul spectaculoase. Practic, fiecare desen incita la o poveste despre dragostea filiala, despre bucuria gestului firesc intre mama si fiica, netrambalat in atelajul pudibonderiei conventionale. Amandoua personajele se misca (fiindca ciclul reprezinta un veritabil caleidoscop!) in acordul perfect al naturalului, lipsit de fasoanele obisnuitei sinistroze eticist-academice. Ce mare lucru, mama cu pruncul ei, surprinsi fara inhibitie in nuditatea cea mai legal efilata din simplitatea facerii! Cei doi aproape ca doar se ghicesc in spatiul eteric si, desi evanescenta ar putea-o condamna la inconsistenta, monada este un purtator de epos cu ipostaze ce pot tinde usor spre infinit. Mama care cearta copilul, mama care isi duce copilul de mana, mama care isi cheama copilul, mama care isi saruta copilul, mama care isi mangaie copilul, mama care isi proteje
