În urmă cu puţin timp, Ion Iovan a publicat la Editura Curtea Veche Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, însemnări despre care citim pe coperta a IV-a a cărţii următoarele: "nepublicată onest la vremea potrivită, în lipsa materiei olografe, memorialistica autorului Crailor de Curtea Veche este nevoită să respire aerul fabulaţiei". Cum însemnările în sine făceau parte dintr-un jurnal ascuns cu mare grijă de către Mateiu Caragiale de privirile indiscrete ale Maricăi sau ale spionilor acesteia (Niculaie ori slujnica sa aflându-se printre ei), atrage atenţia prezenţa unor pasaje criptate suplimentar.
Nu vom insista aici asupra aerului de fabulaţie al cărţii, ci ne vom concentra atenţia asupra acestor pasaje criptografice.
De ce să-şi fi luat personajul central al însemnărilor o precauţie în plus? Era necesară această cheie dublă? Ascund însemnările respective ceva atât de grav încât spionii ar putea afla, de pildă, de aventurile sale cu Emma Zilverstein, dar în niciun caz nu trebuiau să afle ce se ascunde în spatele pasajelor respective? Erau aceste lucruri mult mai grave decât posibilitatea ca Marica să-şi schimbe testamentul şi să-l lase pe Mateiu din nou fără bani? Ce putea fi mai rău decât asta?
Din păcate, în indexul şi epistolarul aflat la sfârşitul însemnărilor aflăm la pagina 473 că o dată cu moartea lui Mateiu a dispărut şi un plic verde care, pe lângă chestiuni extrem de importante, conţinea şi cheia folosită de Mateiu în criptarea textelor respective. De altminteri tema criptării apare de câteva ori în cuprinsul însemnărilor, aproape de fiecare dată tema respectivă fiind în strânsă legătură cu Ion Barbu, pe care Mateiu intenţiona sa-l chestioneze în legătură cu o metodă aparte de criptare. Criptarea are o prezenţă descendentă în carte, începând pe o treaptă înaltă a podiumului ("Criptografierea cere o înaltă
