Destinul a făcut ca, dintre cele două vocaţii ale lui Ştefan Radof, cea actoricească să fie mult mai bine pusă în lumină. Dar actorul este dublat de un poet remarcabil, a cărui artă o laudă cu îndreptăţit entuziasm Nicolae Manolescu, pe coperta a patra a ultimului său volum.
Împărţirea volumului în cicluri poematice urmează arborescenţei temelor: poeme de dragoste (Balade, Doamnelor, balade), meditaţii existenţiale în registru cvasifolcloric (Cântece-decântece, farmece şi vrăji), poezie socială (Efectul de seră), poezie spiritual-religioasă (Poeme bizantine), solilocviu filosofic-teatral (Măşti, dialoguri şi sofii...). Elementul tutelar al acestui univers dens, unitar, este focul, semnificant, în cheie abisală, al idealităţii înalte. Pecete generică a unei tinereţi învolburate, el prezidează şi vârstele târzii şi promite să ateste, mai presus de timp, fervoarea unei misiuni, ca în frumosul poem Cu masca-n dogoare..., unde "rigăi" deportate "spre continentele vesperei" i s-au ars măştile, i s-a distrus întruchiparea pământească, dar "I-au împărţit doar numele şi vinul,/ Iar mantia şi chipul în dogoare,/ Lăsate într-un cufăr,/ Se vor păstra pân-la-nvierea Sa/ În scena următoare..." Tot în calitate de apologet al focului este celebrat Van Gogh. Pilduitoare sunt, în acest sens, şi poemele: Calule galben de soare, Lume, lampă, petrecum..., Caii de foc şi Cum sfârşit e acest veac şi fără noroc.
Însă Ştefan Radof este mult mai mult decât moştenitorul unei rostiri protocolare şi, implicit, al unei îndelungi tradiţii de limbaj poetic calofil, căutat, prin care se aduce laudă cuvântului încărcat de senzorialitate, re-născător de arome şi pasiuni. Există un punct critic, un prag, de unde acest idiom suculent îşi adună forţele, spre a vira într-un plan cu totul diferit, depăşind limitele arealului strict lumesc, pentru un salt în translucid, în met