Cu totii am intalnit in viata carti bune si carti proaste. Ma rog, cei care ne-am intalnit cu cartile. Uneori am abandonat cartea proasta dupa primele randuri, cel mai adesea dupa cateva (zeci de) pagini, dar cel putin o data am citit una pana la sfarsit. Sunt convins ca vi s-a intamplat si dvs.

Ce te poate face sa parcurgi constiincios, dintr-o coperta in alta, un volum despre care te convingi repede ca e prost? In primul rand, curiozitatea: oare chiar o sa fie asa pana la capat, nu s-o drege pe undeva? In al doilea rand, un soi de inertie: daca tot am apucat s-o incep... Apoi, de la caz la caz, pentru ca are poate, totusi, unele lucruri care merita atentia – de pilda, ofera informatii interesante, chiar daca jalnic impachetate. In fine, nu trebuie exclus nici masochismul intelectual... Dar, de fapt, ce face o carte sa fie proasta? Cum adica proasta? Suntem oameni cu pretentii, asa ca nu putem accepta semnul egal intre „proasta" si „nu-mi place". Poate sa nu-ti placa, dar sa fie geniala, sclipitoare, si sa simti, sa intelegi asta chiar tu, cel caruia nu-i place – si nu pentru ca e de bon ton sa spui asta. In ceea ce ma priveste, lista cartilor exceptionale care nu mi-au placut (dintre care pe unele mi-a fost imposibil sa le citesc) este ingrijorator de lunga... Lipsa de calitate nu are, asadar, nici o legatura cu gusturile personale. O carte proasta se defineste cel mai simplu prin negatie: lipsa calitatilor care fac ca o carte sa fie buna, in sensul cel mai larg al cuvantului. Si anume (intr-o ordine fara pretentii ierarhice): - comunica lucruri interesante si inedite; - ofera perspective originale asupra unor lucruri cunoscute; - creeaza emotie; - pune pe ganduri; - incita; - amuza; - te face sa te regasesti in ceva din ea; - propune solutii pentru probleme care te framantau; - semnaleaza probleme la care nici nu te gandeai; - provoaca incantar