Despre Teatrul Tineretului din Piatra Neamt stia, auzise, citise, acum 20-30-40 de ani, atat intreaga suflare a scenei romanesti (si nu numai romanesti), cat si oricine se pretindea iubitor de arta; ba, chiar, oricine se pretindea interesat de toate acele mici miscari sociale, culturale, spirituale, in sens larg, menite sa pastreze vie speranta ca, in ciuda ideologiei atotstapanitoare si tot mai agresive, opozitia publica (! !!) este, totusi, posibila. Sau, macar, rezistenta publica.
La Teatrul Tineretului („nascut" in 1958, ca sectie a teatrului bacauan, si devenit autonom trei ani mai tarziu) nu se puneau la cale, fireste, comploturi, nu se tipareau manifeste si nu se chema zgomotos la revolta. Acolo se facea teatru – dar teatrul care se facea acolo era, prin sine insusi, o forma de complot, de manifest si de revolta; acolo experimentul era ingaduit, asa-zicand prin statut, acolo boema avea drept de cetate, consfintit prin acte (precum faimoasa decizie a administratiei locale privind infiintarea in institutie a unui bar, lucru nemaiauzit si nemaiintalnit!), acolo sa fii altfel era nu numai permis, ci, intr-un fel, obligatoriu. Si, cum pe scena de la Piatra au trecut, la inceputul sau mai spre mijlocul carierei lor, uluitor de multi si de mari actori ai teatrului national – Leopoldina Balanuta, Ion Fiscuteanu, Florin Piersic, Mitica Popescu, Traian Stanescu, Coca Bloos, Horatiu Malaele, Maia Morgenstern sunt doar cateva nume dintr-un sirag de o lungime considerabila –, se poate spune ca samanta de nebunie a normalitatii, incoltita aici in plina anormalitate, in plin absurd, a dat, in timp, roade pe intrega suprafata de joc (de joc, de joaca) a tarii. Iar faptul ca, in deceniile dictaturii, teatrul romanesc a ramas un spatiu al libertatii interioare, al inovatiei si creativitatii descatusate de (aproape) orice constrangere isi are una dint
