Astazi, cand scriu acest text, este 16 ianuarie. O zi dupa ziua de nastere a lui Eminovici Mihai, cel de-al saptelea copil (din unsprezece) al lui Eminovici Gheorghe si al Ralucai Eminovici (Jurascu).

Ieri, pe 15 ianuarie, m-am gandit la ratele pe care le am de platit, la cursul monedei unice europene, la domnul Boc, la iarna care se incapataneaza sa nu fie ca vara si la Eminescu. Am zabovit putin mai mult asupra ultimului si mi-am propus sa verific actualitatea unui text pe care l-am scris acum 17 ani, in deschiderea unui dialog cu Petru Cretia. Iata-l: "Se stie ca indelung infometatului si insetatului nu trebuie sa i se dea prea mult, dintr-o data, sa manance si sa bea. Altfel, el chiar poate muri. La fel revin si scafandrii din adancul apelor: incet, respectand cu strictete treptele de decompresiune. Cu toate astea, dupa ce ne-am luat – chiar asa – ratia de libertate, am dat buzna. La ce? Sa fim iertati pentru alaturare, dar ne-am bulucit la Sex, Dumnezeu si Eminescu. Sexul ar fi trebuit sa fie masura dezinhibarii noastre si, din ilegalitatea temei, am sarit peste normal si ne-am trezit drept in penibil. Dumnezeu e o cale, si nu una usoara. Poate tocmai de asta, din El s-au facut acum brelocuri pe care orice posesor de masina isi poate zornai cheile, ca semn al opulentei si al visului implinit. Eminescu a fost un om care a trait pe ici, pe colo, in Romania diverselor geometrii politice intre anii 1850 si 1889. In timpul acesta el a fost copil, apoi a crescut, a citit, a scris, a iubit, a fugit cu saltimbancii, si-a facut vreo cateva poze, apoi a innebunit si a murit. Dupa aceea, au vrut sa i se uite in cap, sa vada ce avea el acolo, dar, luati cu treaba cum erau, contemporanii sai i-au uitat creierul intr-un borcan, unde acesta s-a si stricat. Acum, din Eminescu s-au facut fasiute, numai bune de lipit pe manseta gazetelor si de spus la popor ca un