Când m-am mutat, acum cinci ani, pe strada mea nu era nici o bancă. Uite-aşa, cartier mai vechiuţ, puţine magazine, câte o alimentară şi-o farmacie, în rest o croitorie închisă cu şipci de lemn şi câte o vulcanizare cu băieţi ştirbi şi murdari de vaselină.

România profundă, în varianta urbană şi de fapt cam superficială, o dată ce favorizează peticul în faţa cauciucului nou...

Acum, pe 300 de metri sunt cinci bănci (vulcanizarea a rămas, bancherii au şi ei maşini de serviciu). Nu văd niciodată coadă în faţa lor, nici măcar în zilele în care lumea îşi retrăgea, fără să pară pani-cată, banii.

Cum locul nu e ieftin, ca nimic altceva în Bucureşti, probabil că fiecare astfel de locaţie a costat vreo 200.000 de euro amenajarea şi mai costă vreo mie cel puţin în fiecare lună doar în chirie. Puneţi şi salarii, prime şi consumabile. Puneţi electricitatea (reclama de afară se bate cu cea a băncii din vecini, deci trebuie s-o faci cât mai mare şi luminoasă). Puneţi şi câte un mic deranj pentru autorităţile locale.

Bun, acum să zicem că banca are răbdare să-şi scoată banii în cinci ani.

Asta tot înseamnă că fiecare sucursală trebuie să aducă 4.000 de euro pe lună încasări, peste cheltuielile curente. Cum ar putea să facă asta, când în fiecare zi abia câteva persoane deschid uşa? Le jefuieşte?

Nu poate. Băncile s-au întins în lupta pentru cota de piaţă, lăsând la o parte orice speranţe de profit imediat. La fel a făcut şi statul:

Clădirile uriaşe lăsate în glumă de Ceauşescu sub numele de ministere au fost populate, în mod serios, cu oameni. Fiecare guvern care vine constată că Bucureştiul e plin de lume care trebuie plătită şi ale cărei servicii trebuie folosite. Mulţi şefi chiar asta fac toată ziua:

Imaginează sarcini pentru oamenii din dotare, pentru ca echipa să poată raporta