E foarte greu, aproape imposibil, să nu iubeşti o carte în care un colţ de morsă este descris ca semănând în secţiune cu o budincă de orez sau poate cu un castravete plin de seminţe.

Asta într-un capitol care se ocupă cu identitatea unei vietăţi cu numele de "khutu", care poate fi un peşte, un taur sau o pasăre gigantică idolatrizată în Orient. Din cornul sau ciocul său oasele frontale ale unui khutu se pot face tacâmuri. El nu trebuie confundat cu un karkadann, căruia îi seamănă, deşi este mult diferit.

Dacă aţi crezut că este vorba de Jorge Luis Borges, "Cartea fiinţelor imaginare", aţi greşit. De data aceasta avem de a face cu "Istoria naturală a unicornilor", iar autorul este Chris Lavers, un tânăr ecologist şi biogeograf.

Unicornul (cunoscut şi sub numele de inorog, licorn, monoceros sau qilin) este, ne asigură orice enciclopedie, un animal mitologic. Are o istorie care începe de la sigiliile din valea Indusului, aparţinând aristocraţiei vremii, este menţionat în Biblie, în eposul babilonian Gilgamesh şi în epopeea indiană Mahabharata.

Prima descriere îi aparţine lui Ctesias din Cnidus, care acum 2400 de ani vorbeşte despre un soi de cai albi, cu ochi albaştri într-un cap violet, cu corn colorat în alb negru şi roşu în mijlocul frunţii. Ceva mai detaliată este relatarea lui Pliniu, un animal sălbatic şi fioros, cu trup de cal, cap de cerb, picioare de elefant, coadă de taur şi cu un răget foarte puternic.

La începutul secolului VII, Isidor din Sevilla, autorul "Etimologiilor", susţinea că unicornul este în stare să omoare un elefant. În a doua călătorie a lui Sindbad ne întâlnim cu imaginea unui animal pe care l-am pomenit, karkadann, care poate ridica elefantul pe cornul său. Cosmas Indicopleustes, un neguţător din Alexandria, care a făcut o călătorie în India, localizează inorogul în acele ţinutu