SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Nicolae Iorga aduna în cărţi tot ce publica în ziare şi reviste. Chiar şi necrologurile. Înainte de război, morţii de seamă beneficiau de necrologuri scrise de vii de seamă. Necrologurile se chemau “articole de serviciu”. Articolele funerare ale lui Iorga nu se deosebeau prea mult de acelea ale unor publicişti de toată mâna. Dat fiind că despre morţi se cuvine să scrii numai de bine, poţi crede, citind aceste texte ocazionale ale istoricului, că eram bătuţi de soartă: ne mureau numai oameni mari. Poţi crede însă şi altceva, că n-am avut decât oameni mari.
Un fost director de ziare interbelice îmi spunea că avea câţiva redactori care scriau, fără să strâmbe din nas, toate “articolele de serviciu” şi că unul dintre ei avea un talent aparte la necrologuri. Le scria fără să ştie nici cine fusese defunctul şi nici prin ce se remarcase, ca să merite o citare pioasă în gazetă. Disciplinatul autor de necrologuri nu refuza nici invitaţiile de a cuvânta la pomenirile publice ale unor oameni de vază. De regulă, habar n-avea cine fusese onorabilul. O scotea însă la capăt cu elogiile, slujindu-se de un truc retoric vechi de când lumea. Omagia asistenţa, omagia sala unde avea loc pomenirea, omagia anotimpul în care se săvârşise din viaţă subiectul, omagia popii, prezenţi, ca de obicei, la festivităţile cu persoane influente, omagia femeile, omagia totul – pardoseala, primăria, ferestrele, rudele, clanţele, jobenele – fără a face rabat la superlative. Iar cei prezenţi plecau acasă convinşi că a fost omagiat mortul. Procedeul s-ar putea numi “efect de măgulire”. Dai ntr-un loc şi crapă în altul.
O singură dată autorul de necrologuri ş-a permis un moment de adevăr, la parastasul unui coleg. Costică al nostru – a spus vorbitorul – a fost un dobitoc. Scria prost, avea un caracter infect şi era plin de datorii. Dumne
