Gabriela Mitrea, căsătorită cu Mohammad Ata Sultan, povesteşte teroarea războiului din care ea şi familia au scăpat, în mod miraculos, cu viaţă. Sursa: Oana DObreSursa: Oana Dobre
1 /.
„Cum beţi ceaiul? Cu zahăr sau fără?“, îşi întreabă, grijulie, gazda musafirii. Aşază tava cu pahare şi ceainicul în mijlocul mesei, se agită să aducă scaune pentru fiecare oas pete. Observă pe jos o carte - este romanul „Donna Alba“, al lui Gib I. Mihăiescu. Soţul gazdei găseşte şi el un manual de biologie. Îl priveşte vesel. Soţia flutură şi ea câteva scrisori primite demult şi se uită la ele ca şi cum ar fi ultimul lucru întreg care i-a rămas pe lume. Aşa şi este.
Scena ceaiului nu se desfăşoară în vreun salon de primit oaspeţi, ci afară. Focul pe care fierbe apa este făcut din lemnele care, până de curând, erau mobila din casă. Masa este un bolovan fără formă, iar scaunele sunt nişte rămăşiţe ale unor „jilţuri“ din plastic, legate cu sfoară ca să nu se rupă de tot. În jur nu sunt pereţii unui cămin cald, ci ziduri groase şi reci de beton prăbuşite unele peste altele.
Gazda este Gabriela Mitrea, o româncă de 39 de ani stabilită în Gaza după ce, în 1988, s-a căsătorit cu Mohammad Ata Sultan, şeful Secţiei de urgenţă de la spitalul din Betlahya.
Străduţa pe care familia îşi bea ceaiul este ruina unui drum cândva asfaltat. De-o parte şi de alta, numai pereţii de rezistenţă au rămas în picioare din casele transformate de tancurile Merkava în grămezi uriaşe de moloz, printre care copiii Gabrielei şi ai lui Mohammad încă mai caută haine, bani, cărţi sau vase de metal - ultimele rămăşiţe din ceea ce, până de Revelion, fusese agoniseala de-o viaţă. Doar trei dintre cei patru copii ai familiei se ocupă de pigulitul prin moloz. Al patrulea este Sherim - singura fiică, studentă în ultimul an la Jurnalistică şi acum însărcinată în luna a n
