La intrarea în casele troglodite din Sahara tunisiană, te izbesc trei simboluri reunite, desenate cu albastru pe alb (pentru că albul reflectă lumina, iar albastrul repugnă, s-ar părea, muştelor deşertice): peştele, ochiul, palma Fatimei. Sursa: EVZ

La fel, la nunţile berbere, veşmintele sunt încă decorate cu simbolul crucii. O afirmaţie mai pregnantă decât orice instalaţie postmodernă pe tema diversităţii, istorie în foi de ceapă, nici ironică, dar nici naivă. Peştele e un memento al creştinismului timpuriu, dinainte de cucerirea berberilor de către musulmani, în secolul al VII-lea. Ochiul, pasarelă între cele două religii, e controversat în creştinism, pentru că are origine ezoterică "nesănătoasă", alchimică, fiind aproape inexistent în iconografia bizantină până în preajma Revoluţiei Franceze.

Palma Fatimei, alcătuind pe litere numele lui Allah, este numită în Maghreb şi Keff Maryam, Palma Mariei. Trei dintre cele mai complexe logouri din istoria civilizaţiilor, chiar dacă europenii care le filmează, îmbrâncindu-se cu sete, par mai familiarizaţi cu trinitatea bastonaş Nike, pisică Puma, iepuraş Playboy. Şi, în consecinţă, sunt crunt dezamăgiţi că Tunisia nu e (încă) un produs personalizat, o instalaţie, o marfă gândită pentru export.

Ca peste tot, şi în Tunisia îţi cari după tine inconştientul personal şi colectiv, aşa că alegerile pe care le faci sunt cumva premeditate. Fast-food-uri plăsticoase sau localuri tradiţionale, unde-ţi îngheaţă picioarele şi nu există scripte gastronomice, căci bucătarul găteşte la mica inspiraţie. Hoteluri de cinci stele în zone strict delimitate, din care nu ieşi zece zile, sau cutiuţe umede lângă medina, în care ştii exact câte genţi sau grame de haşiş s-au vândut pe stradă. Shopping la magazinul de suveniruri, cu preţuri afişate, lucru extrem de rar, sau târguieli cu strigături în medina, din