Nu sunt decât vreo trei ani şi ceva de când Guvernul Tăriceanu dădea cu flit FMI-ului, considerând că România nu mai are nevoie nu doar de asistenţa financiară a organizaţiei, dar nici măcar de expertiza şi recomandările acesteia.

“Desprinderea” a fost salutată de mai mulţi analişti, printre care mă număr, pe considerentul real că reţetele FMI ştiu să aducă echilibru în economie prin restrângeri, dar nu şi să promoveze creşterea economică. Era însă inimaginabil atunci că, după numai trei-patru ani, România va fi adusă în situaţia de a ajunge din nou la mâna FMI. Este o mostră perfectă de gestiune lamentabilă, jalnică a economiei în această perioadă. Este într-un fel cel mai răsunător şi peremptoriu eşec din întreaga perioadă postdecembristă, pentru că reîntoarcerea FMI se produce nu după o cădere a economiei, ci după o creştere a acesteia.

Rămâne un mare semn de întrebare dacă acest eşec poate fi contabilizat doar în cârca Guvernului Tăriceanu sau este expresia stadiului în care se găseşte întreaga clasă politică românească în materie de gestiune economică. Cu atât mai mult cu cât Guvernul Tăriceanu a fost primul din perioada postdecembristă care a avut de gestionat bani în creştere la teşcherea, şi nu penurii.

Ar fi fost altfel dacă un alt Guvern era la cârmă? Tulburătoarea întrebare se pune pentru că, exact în această perioadă, a avut loc o masivă şi rapidă implicare a capitalului străin privat în economie, care este aproape integral responsabilă de creşterea economică obţinută, dar, deopotrivă, de dezechilibrele profunde create în economie, adică exact de dezechilibrele pentru care este depunctată acum România de agenţiile de rating, care generează vulnerabilităţile extreme în condiţiile crizei financiare şi economice internaţionale şi pentru care România ajunge din nou la mâna FMI.

Fără îndoială însă, Guver