SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Multe cuvinte îşi păstrează primul înţeles, cel dobândit întâia oară, în copilărie. Cuvântul criză îmi aminteşte de o vecină care ieşea de câteva ori pe an în stradă şi zbiera la toată lumea. Când o apucau crizele pe doamna Puia, mama mă prevenea să nu ies din curte. Nu-i nimic de făcut, spunea mama, aşteptăm până îi trece.
Madam Puia făcea urât de câteva ori pe an şi toată strada aştepta să-i treacă. De atunci, cuvântul criză face pereche în mintea mea cu aşteptarea. La fel e şi când e criză în Statele Unite: o păţesc milioane de americani, iar câteva miliarde de pământeni se pun pe aşteptat.
Nu mi-a spus nimeni de la ce i se trăgeau crizele doamnei Puia. Erau o fatalitate. Nici vorbă să poată fi prevenite.
Singura persoană care se interesa de starea vecinei era doctorul. Acesta se uita din când în când în gât, la amigdalele mele veşnic umflate şi roşii.
Ei, întreba el cam într-o doară, dar doamna Puia ce mai face? Mai zbiară, mai zbiară? Păi, nu ştiţi, răspundea mama, are crizele alea ale ei. Zbiară, biata de ea, ce altceva să facă?!
America, prin urmare, zbiară, şi câteva miliarde de pământeni au roşu-n gât, fac febră şi aşteaptă. Sunt şi oameni care n-au roşu-n gât. Dar care-i soluţia când toată lumea se vaită? Se vaită bieţii oameni din solidaritate. Pe unii chiar îi doare-n gât, deşi n-au amigdalele inflamate. În Mexic, într-o regiune unde se păstrau unele obiceiuri de neînţeles, femeile năşteau copilul în colibă, în tăcere, iar afară bărbatul ţipa de-l auzea tot satul. Câte unul nu mai rezista la durerile tăcute ale nevestei şi murea ţipând. Până una, alta, ţipă ziariştii şi comentatorii de televiziune. Guvernul parc-ar fi să simtă ceva neplăcut în gât, o mică usturime, însă se ţine demn. Nu consultă doctorul, se tratează cu gargară.
După
