De pe urma pasiunii fostului dictator pentru vânătoare au rămas trofee, cărţi şi tablouri. Dar şi aminitirea unui dictator „însetat de sânge“. „ - Când vine ursul, tovarăşe? – La ora 18.30, dar ar putea întârzia puţin dacă mai bate vântul, să trăiţi! – Atunci hai, mai împarte de-un şeptic!” Aşa povesteşte Mitică Georgescu, un vânător-şef de pe vremuri, că ar fi discutat cu fostul lider PCR într-un loc de pândă la urs.

„Loc de pândă” e un fel de a spune, pentru că vechile pătuluri amenajate pe valurile de pământ erau înlocuite la vânătorile prezidenţiale cu construcţii de ciment care aveau în dotare paturi şi WC. Sau „hochstanduri”, cum le denumiseră noii vânători. De altfel, tot „aparatul de partid şi de stat” se pliase perfect la pasiunea lui Nicolae Ceauşescu.

Încă din 1974, la propunerea PCR, cetăţenilor străini le este interzis să mai vâneze urşi, cerbi sau capre negre. La scurt timp apar apoi „fondurile de vânătoare din anexa 1” – în fapt, terenurile unde doar Ceauşescu vâna.

În total, 112 de astfel de fonduri, scrie Mitică Georgescu în cartea sa „Vânătorile lui Ceauşescu, aşa cum au fost”.

Preşedintele RSR ajunge în scurt timp să aibă exclusivitate în România la tot ce însemna vânat mare.

Goana după trofee

Dacă în ţară concurenţa fusese sugrumată, în zonă tot se mai găsea câte un adversar. De întrecere socialistă, desigur: un Jivkov la bulgari, sau un Tito la iugoslavi.

Aşa că vânătorii brevetaseră metode de a trage de blana ursului vânat de Ceauşescu pentru a o face mai mare şi a câştiga medalii la concursurile internaţionale. Totul până când forurile internaţionale s-au prins şi au cerut ca la omologarea unui trofeu să se măsoare craniul ursului, şi nu blana.

Cert e că, ajutat de o armată întreagă de oameni – la o singură vânătoare, 400-500 de per