Emilian Marcu Unul dintre cele mai importante drepturi castigate in decembrie 1989 de romani a fost acela al respectarii intimitatii individuale. Se stia de toata lumea ca toata corespondenta, si in mod cu totul special aceea din strainatate, era atunci, cu maxima atentie, lecturata.

Plicurile erau apoi lipite cu multa neglijenta si, uneori, inmanate adresantului. Alteori erau anexate la dosarele cetateanului si folosite in diverse scopuri, nu chiar pe deplin ortodoxe. Dupa 1989, cei mai multi dintre noi au avut naivitatea sa creada ca lucrurile s-au schimbat. Ei, nu! S-a mers pe proverbul cum ca lupul isi schimba parul, dar naravul ba. Si aceasta s-a vazut cel mai limpede dupa ce distinsii nostri parlamentari, intr-un maxim secret, au trecut prin forul legislativ o lege care, cel putin pe mine, m-a zapacit. Nu ca as avea eu cine stie ce mari secrete de tainuit, dar nici sa poata toata lumea sa asculte dialogurile mele nu ma multumeste. Este doar o chestiune de principiu si nimic mai mult. Oare dupa 20 de ani de democratie, ce-i drept originala, populatia Romaniei s-a transformat intr-o turma de borfasi? Oare fiecare dintre noi nu are alte preocupari decat sa destabilizeze economia nationala si sa colaboreze cu lumea interlopa si cu retelele de spionaj international? De mai multi ani se tot clameaza, sus si tare, ca dreptul la intimitate, la pastrarea secretului personal si la inviolabilitatea corespondentei, clasice sau prin posta electronica, iti este asigurat prin lege. Dar iata ca tot prin lege aceste banale si marunte drepturi iti sunt aruncate la lada de gunoi pentru ca, se pare, aceasta (respectarea dreptului la intimitate) doar in plan teoretic se poate intampla. Ca eram ascultati si pana acum, cu varf si indesat, nu e nici o noutate, dar acum cand lucrurile au devenit legale, trai neneaca pe banii babachii. Pai de ce pe banii babachii? Pur