Îmi aduc aminte cu nostalgie de anul 2003, atunci cînd am avut şansa să lucrez într-o organizaţie a cărei treabă era să propună politici publice pentru educaţie. Ministrul Educaţiei era pe atunci Ecaterina Andronescu, actualul ministru al Educaţiei. Participam cu entuziasm la fel de fel de conferinţe şi de seminarii privind calitatea educaţiei, reforma curriculumului naţional, descentralizarea şcolară şi cîte şi mai cîte dintre cele care nu s-au întîmplat nici pînă astăzi. Împărtăşeam şi eu sentimentul general de dezaprobare generat de recesiunea reformei în domeniul educaţiei, reformă ce fusese demarată spre sfîrşitul mandatului ministrului Educaţiei de pe vremea Convenţiei Democratice, Andrei Marga. De atunci şi pînă acum, am avut nu mai puţin de şase alţi miniştri, toţi putînd fi catalogaţi cu uşurinţă mai slabi în pregătire şi performanţe decît Ecaterina Andronescu, cu excepţia contribuţiei meteorice a lui Mircea Miclea. Între timp, am asistat la felurite propuneri închegate de reformă sau la măsuri luate pe genunchi de miniştri şi de echipele lor, al căror singur rezultat palpabil a fost continuarea degradării mediului şcolar. Un lucru poate fi spus cu siguranţă despre sistemul nostru de educaţie: inerţia sa este mai puternică decît orice măsură reformistă care a fost încercată de-a lungul timpului. Dacă s-a hotărît ceva cu cap prin birourile Ministerului Educaţiei, atunci acel lucru s-a oprit la nivelul inspectoratelor şcolare sau la acela al birourilor directorilor de şcoală. Nimic sau prea puţin din ceea ce poate fi catalogat drept reformist a ajuns în sălile de clasă, în relaţiile dintre profesori şi elevi, acolo unde se află cheia calităţii educaţiei. Deciziile aberante, de genul publicării pe Internet a subiectelor pentru bacalaureat, au ajus şi au contribuit din plin la degradarea educaţiei. Să fie oare sistemul de educaţie, megasistemul acela nereformat