S-au strîns cîţiva ani de cînd Al, un bun prieten torontez, m-a rugat să scriu o scrisoare la stăpînire, că ardea: băiatul lui petrecuse cîteva luni în Andaluzia şi, de grozav ce-i plăcuse, mai voia. Aşa că tatăl a purces la trimiterea de răvaşe către autorităţile de la Madrid, cerîndu-şi cetăţenia spaniolă înapoi. După o vreme şi mai multe răspunsuri în doi peri, m-a rugat să-i scriu regelui Spaniei, Juan Carlos de Borbón. Dacă nu credeţi că e uşor să scrii o scrisoare, să ştiţi că e şi mai chisnovat să-i scrii unui destinatar încoronat. Ca să mă documentez, inspir şi, poate, umilesc, prietenul meu mi-a dat un vraf de diplome medievale primite de strămoşii lui aragonezi, cîteva pagini copiate din Enciclopedia heraldică a marilor familii spaniole (apărută pe la 1665) şi o pagină scrisă de mînă, în care erau înşiraţi capii generaţiilor familiei sale din ultimele trei secole. I-am spus că ultima listă e incompletă: doar opt generaţii păreau a se fi fost născut în familia Díez de Aux între 1665 şi 1979. Al mi-a zîmbit, puţin mîndru, mai mult încurcat: – „În familia noastră, primii născuţi vin pe lume cînd taţii lor au cam cincizeci de ani. Şi asta de multă vreme.“ – „De ce? Sînteţi mai grei de cap?“ – „Avem o tinereţe îndelungată; cutreierăm mult.“. De ce să mă mir? Al parcă era de stîncă – nu înalt, fără un ce de grăsime, suplu, cu o graţie lipsită de efeminare; juca fotbal cu noi, intens, în fiecare săptămînă – şi a făcut-o pînă la aproape 80 de ani, cînd şi-a catastrofat un genunchi. Cînd doctorul a aflat că Al voia musai să-şi repare oasele ca să poată continua să joace fotbal cu oameni cu 30-50 de ani mai tineri decît el, şi-a bătut obrazul cu degetul a „com’on, man!... ce mai vrei?“. Al venea dintr-altă lume şi-i dădea acesteia tot. Aşa că i-am scris majestăţii sale, Juan Carlos, într-o-nflorită retorică barocă şi, pesemne, persuasiv, de vreme ce Cancelaria