Trăiam o adolescenţă întârziată. Privirea mea era nefiresc de fierbinte. Atentă ca să reţină orice detaliu. Prietena mea cea mai bună îmi ştia pe de rost intensitatea privirii, şi atunci spunea râzând mucalit că "filmez". Într-adevăr, chiar filmam. Cu memoria. Şi imaginile acelea sunt la fel de vii şi acum. Nealterate de trecerea timpului.

De fapt, "filmatul" a început mult mai devreme. Aveam probabil vreo cinci sau şase ani. în bucătăria noastră mama gătea. Era atâta tihnă şi fericire în aerul cu miros de rântaş şi condimente, încât aş fi vrut să nu se termine niciodată felul de mâncare pe care mama îl gătea, ca şi cum ar fi oficiat un ritual doar de ea cunoscut. Şi, deodată, mi s-a făcut spaimă. Mama mea o să moară, mi-am zis, ghemuită cum stăteam pe scaunul din bucătărie. Un stilet mi-a pătruns direct în inimă. Un altul în stomac. Mama mea o să moară, îmi tot repetam. Şi eu trebuia să ţin totul minte. Trebuia neapărat să îmi amintesc. Fiecare detaliu. În acel moment mâna mamei s-a întins înspre sticla cu zarzavat. Un amestec pe care îl descânta de una singură, după o reţetă doar de ea cunoscută. Era pus într-o sticlă de lapte cu pereţi nefiresc de groşi. Un fel de lentilă care transfigura realitatea. Era totuşi doar celebra sticlă abandonată în sacoşă, ca să ţină rând la cozile de dinainte de '89. Cine nu o ştie, poate totuşi face cunoştinţă cu ea. Se află în chiar primele cadre din filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Aducătorul de Palme d'Or.

Ţin minte şi acum mâna mamei plutind prin aer şi apucând cu delicateţe nespusă sticla de zarzavat. Văd în amintire venele de pe mâinile ei. Filmatul cu memoria este de fapt un protest tăcut şi eficient împotriva morţii. Iar literatura nu este decât jurnalul de bord al acestor filmări aparent anonime şi lipsite de glorie.

*

Profesoara mea de Literatură C