Cel mai plictisitor dar politically correct moment de la inscaunarea lui Barack Obama a fost cel in care s-a cantat muzica de camera in aer liber.
Optiunea pentru un aranjament de muzica asa-zicand clasica performat in fata a 2,5 milioane de oameni ar putea parea ciudata. Acel Obama care intra, asemenea boxerilor sau luptatorilor de K1, in pasi de dans la talkshowurile TV din campania electorala ar fi fost predispus, mai degraba, la un rock sau, macar, gospel remixat pentru cluburi. Dar nu! Vreo cinci minute, lungi precum cinci zile de post, multimea a fost delectata cu/de un clarinetist, un violonist, o pianista si un, cred, violoncelist. Poftim de mai intelege ceva!
…Ba nu, nu-i asa! Erau multe de inteles: aranjamentul era semnat de John Williams (de 45 de ori nominalizat la Oscar si de 5 ori castigator, prima oara laureat in 1967, pentru muzica din Valea Papusilor), clarinetistul era afroamerican (Anthony McGill, solist al Metropolitan Opera Orchestra din New York, dar originar din Chicago, oras legat de cariera lui Obama), violonistul era israelian (marele, fabulosul Itzhak Perlman), pianista era latino (Gabriela Montero din Venezuela), iar violoncelistul era asiatic (Yo-Yo Ma, considerat cel mai mare interpret contemporan al acestui instrument). Un veritabil cocktail de rase, o imagine vie a curcubeului demografic american, la randul lui insusi Obama avand legaturi de sange sau, macar, afective cu Kenya, Hawaii, Indonezia, Illinois etc.
Mi-am reamintit acest episod muzical, citind, pe www.theatlanticcom, The End of White America?, semnat de… Hua Hsu (un nume relativ asemanator cu Yo-Yo Ma). In consideratiile sale, acesta pleaca de la o replica din Marele Gatsby, unde deja se facea, voit eronat (titlul si numele autorului), referire la un volum din 1920 – The Rising Tide of Color Against White World-Supremacy, de Lothrop Stoddard. Ple